D’ale Tulcei – partea a 13 a

Mitropolitul Nichifor de Carpat

         
           Foarte puţine cunoaştem noi, tulcenii, despre Tulcea noastră, despre clădiri, locuri, evenimente importante din viaţa de altădată a oraşului. Nici atât despre personalităţile oraşului, despre oamenii mari care au trăit cândva pe aceste locuri şi care au făcut un dram de bine oraşului şi locuitorilor săi.




          Bine, e drept că avem un Parc al Personalităţilor, dar mai sunt mulţi alţii, oameni de-ai locului nostru, tulceni născuţi sau deveniţi, oameni de iniţiativă, curaj şi devotament, de care ar trebui să ne amintim şi a căror pomenire să o facem cu drag (şi mai des).
          Bunăoară, Mitropolitul Nichifor de Carpat. Ultimul conducător al Arhiepiscopiei de Tulcea, căci din 1878, Dobrogea e alipită României şi dată în grijă Episcopiei Dunării de Jos cu sediul la Galaţi.
          Mitropolitul Nichifor nu era de prin părţile noastre, ci din Grecia (de la insulele Karpathos îi vine, de altfel numele) şi nu a slujit decât un an (1877 – 1878) ca şi Mitropolit în Tulcea, dar cu toate acestea, a rămas în istoria oraşului ca un bun şi mare patriot. Două sunt momentele dramatice cunoscute de oraşul nostru, în care a fost implicat Mitropolitul Nichifor: martie 1877, când împreună cu consulii străini din Tulcea, salvează oraşul de la bombardament şi noiembrie 1877, când redă românilor Catedrala Sf. Nicolae, închisă de turci vreme de 5 ani.
          Nu insistăm, căci evenimentele au fost relatate în episoadele anterioare, în schimb dăm cuvântul unor tulceni mai de vază, care, vorbind despre cele de mai sus, evocă laudativ implicarea Mitropolitului: „gestul plin de curaj şi îndemn de toată lauda al mitropolitului grec Nichifor al Dobrogei, un filo-român înfocat…”, „atitudinea sa demnă şi energică”, „tăria argumentelor”.
         După ce Dobrogea e preluată de români, iar Mitropolia de Tulcea desfiinţată, Mitropolitul Nichifor rămâne în Tulcea, trăind dintr-o pensie viageră greu obţinută de la guvern, până în anul 1893. Cine doreşte să pună o floare pe mormântul său, o poate face la Biserica Acoperământul Maicii Domnului de lângă Cimitirul Eroilor, unde îşi are locul de veci, în faţa altarului bisericii. (multă vreme fără să se ştie că acolo odihnea Mitropolitul Nichifor de Carpat)


Gheorghe Răşcanu

         Alături de Mitropolitul Nichifor, în aceeaşi curte a Bisericii Acoperământul Maicii Domnului, se află înmormântat un alt mare om, Gheorghe Răşcanu, primul protopop al judeţului Tulcea după războiul de independenţă. Cum nici noi nu ştiam ce-i funcţia asta, lămurim băbeşte că ar fi un fel de mai marele preoţilor din tot judeţul.
         De ce îl pomenim pe Gheorghe Răşcanu? Pentru că s-a achitat cu brio de o misiune extrem de dificilă, într-o perioadă grea, cea de după războiul din 1877. Să detaliem.

         Născut undeva prin Vaslui, cu studii la Ismail, unde era până-n război, sediul Episcopiei Dunării de Jos, Gheorghe Răşcanu se remarcă prin zel şi devotament în funcţia de diacon şi apoi preot, astfel că, este trimis să facă pionierat în ţinutul „sălbatic” al Dobrogei, proaspăt preluat de administraţia românească.
         Pe lângă multe şi frumoase îndemnuri şi instrucţiuni primite de la episcopul Iosif, protopopul trebuia să le insufle preoţilor „să se poarte cu oamenii cu blândeţe, cu smerenie, cu dragoste, cu răbdare, cu binefacere la nevoie; să nu ia parte la certe şi gâlceve ale poporenilor decât spre a-i pacifica, iar nicidecum spre a-i irita unul în contra altuia…”. Iată însă cum găseşte protopopul bisericile din judeţul pe care urma să îl păstorească:  „…cele mai multe făcute din nuiele şi vălătuci, nereparate de mai mult timp, lipsite de cele necesare pentru serviciu şi desgrădite. Multe sunt numai nişte case ordinare, în cari se află câteva icoane, ba încă una este într-un mic hambar.”

         Nici starea clericilor, atât financiară, cât şi morală, nu era mai bună, astfel că dobrogenii, lipsiţi de lumina învăţăturii şi moralei, împrumutaseră de la turci „o mulţime de superstiţii, unele mai ridicule decât altele şi abateri de la aşezămintele Bisericii creştine.” 

         Protopopul Răşcanu a avut mult de muncă pentru a îndrepta lucrurile, a mers mult prin judeţ, a discutat cu preoţi şi oameni simpli, încurajând mai ales ridicarea de biserici. Majoritatea celor din judeţ trebuie să-i mulţumească protopopului Gheorghe Răşcanu, pentru că mai mult de 20 de biserici din judeţ  (Frecăţei, Murighiol, Saon, Mineri, Niculiţel, Nalbant, Casimcea, Nufăru, Turcoaia, Enisala şi altele) au piatra de temelie pusă de protopopul Răşcanu şi peste 25 de biserici, printre care cele din Dăeni, Sf. Gheorghe, Somova, Greci, Victoria, Baia, Rândunica sunt personal sfinţite de domnia sa pe perioada mandatului său. 

          Decorat cu „Steaua României” şi „Coroana României” în grad de cavaler, precum şi Ordinul „Sf. Ana” al Rusiei şi Ordinul „Mântuitorul” al Greciei, Gheorghe Răşcanu moare în 1896, în plină putere a vârstei, la 56 de ani. Un pios omagiu. 

Biserica din Comorovca

         Dacă tot am pomenit despre Biserica Acoperământul Maicii Domnului, să spunem câteva cuvinte şi despre ea. 

         În 1847 se ridică aici prima bisericuţă, din nuiele (azi dispărută; ar fi localizată undeva la stânga bisericii de azi). Dacă celelalte biserici vechi din oraş sunt ridicate de câte o comunitate etnică sau majoritară şi se aflau în mijlocul acelei mahalale, pentru Biserica Acoperământul Maicii Domnului lucrurile stau altfel. 

        N-a înălţat-o o comunitate anume, căci împrejur erau mai multe comunităţi diferite: românii evacuaţi din Beştepe pe strada Beştepenilor (actuala strada Maior Andrei Gheorghe), grecii pe strada Trandafirilor, lipovenii în jurul bisericii lor şi iarăşi români spre Victoriei încolo. 

Apoi, la vremea întemeierii ei, biserica se găsea către marginea oraşului. Cam pe aici se strângeau vitele din oraş  pentru a merge în turmă la păscut. Tot aici erau cimitirele oraşului: cel vechi românesc şi grecesc (cum apare consemnat pe planul oraşului şi din care se mai păstrează însemnate două morminte în livada de azi a bisericii), un cimitir posibil lipovenesc (localizat accidental pe strada Libertăţii) şi cine mai ştie prin ce alte părţi ale oraşului de azi.

        Mai degrabă, era un fel de biserică a cartierului, folosită în comun de ortodocşii din zonă, români, greci, ucrainieni. Ea n-a fost niciodată cunoscută cu numele vreunei comunităţi, precum bisericile Grecească sau Bulgărească, ci doar după localizarea ei: Biserica din Comorovca. De altfel, până în 1943 funcţionează ca şi filială a Catedralei Sf. Nicolae, iar apoi ca şi parohie de sine stătătoare.

        Găsim pe undeva totuşi scris că biserica e înălţată de ruşii (ucrainienii) şi românii din zonă, dar asta poate şi pentru că primul slujitor şi cel care a contribuit cel mai mult la ridicarea noii biserici, Patapie Lebedeff, era de naţionalitate rusă. La îndemnul şi prin stăruinţa domniei sale, au fost strânse fondurile pentru ridicarea bisericii, care a fost sfinţită în 1898 şi s-au asigurat obiecte de cult din Rusia, dintre care se mai păstrează şi astăzi câteva.

        Biserica în sine este frumoasă, cu structuri deosebite şi originale, cu două turle, dintre care una clopotniţă. Cândva avea şi alte două intrări în dreptul stranelor, dar după cutremurul din 1977, au fost obturate. Din acelaşi motiv, nu s-a putut păstra nici pictura originală, cea realizată de pictorul tulcean Geo Cardaş în 1932. 

        Altădată, biserica deţinea şi un teren mult mai întins, ce cuprindea şi actualele case de pe strada Libertăţii. Terenul a fost parcelat şi vândut, iar fondurile folosite la acoperirea actualei biserici.

Va continua….

Sursa : Lidia Visan