23 aprilie

D’ale Tulcei – partea a 12 a


Despre tătarii din Tulcea

          De turci îi leagă religia comună, dar îi separă toate celelalte: limba, obiceiurile şi originile. Cândva tătarii formau cel mai numeros trib dintre triburile mongole ce trăiau în stepele înalte din Asia, de pe lângă Lacul Baikal. După ce au îngrozit Ţările Române şi toată Europa în Marea Invazie de la 1241, tătarii vor forma un mare stat în sudul Rusiei, Hanatul tătărăsc. În sudul Basarabiei trăia hoarda Nagailor Bugeak, aripă din care provin unii tătari de azi din Tulcea.
          În Dobrogea noastră, primii tătari vor fi colonizaţi de către administraţia turcă, dar apoi, pe măsură ce Hanatul lor slăbeşte, numeroşi tătari vin şi se adăpostesc în Dobrogea Otomană, unde se vor bucura de oarecare independenţă. Pe lângă plugărie şi creşterea animalelor, îndeosebi a cailor de rasă, tătarii se ocupau şi cu cărăuşia, transportând mărfuri spre litoralul Mării Negre. Ca fapt divers, ţăranii turci aveau un mare respect pentru caii lor, pe care nu îi băteau, oricât de supăraţi ar fi fost pe ei.
          Pe la 1904, în judeţul Tulcea erau 2160 de tătari, cei mai mulţi în Toxof ? (Grădina), Cârjelari, Sarinasuf, Mahmudia, Murighiol. În Tulcea tătarii se stabilesc pe Dealul Mahmudiei, lângă români, bulgari şi ruşi. Aici erau aproape de apele şi de păşunile Lacului Zaghen, pe care le foloseau caii şi vitele pe care le creşteau.
          Mare parte dintre turcii şi tătarii din Dobrogea au emigrat în Turcia, în mod organizat, la invitaţia preşedintelui Ataturk, de a aduce acasă toţi etnicii musulmani. Mulţi din Colina, Iazurile, Beştepe au plecat atunci în Turcia, într-o primă serie în 36 – 37, apoi 45 – 46, iar nepoţii şi strănepoţii lor mai vin câteodată în vizită.
         Mulţi dintre tătarii rămaşi s-au căsătorit cu alte neamuri şi au plecat în alte părţi ale oraşului,  dar cu toate astea, mahalaua tătărească de azi a oraşului încă mai dăinuie şi nu se deosebeşte mult de cea de odinioară. Pe străzile Rahovei, Mahmudia, Malcoci, Avram Iancu, Costache Negruzzi se mai găsesc şi azi case vechi de-ale tătarilor, case din chirpici, cu prispă, fără temelie şi altădată acoperite cu stuf. Pe strada Negruzzi,  la numărul 7, a funcţionat o geamie, întemeiată şi folosită de comunitatea tătară, iar în ultima vreme doar de femeile musulmane, ca şi casă de rugăciune. În prezent, turcii şi tătarii folosesc în comun geamia Azizzie din centrul vechi al oraşului.
         Redăm mai jos din amintirile d-lui V., aparţinând comunităţii tătare:  „Sunt născut în Murighiol, iar în Tulcea am venit, împreună cu toată familia, aduşi de comunişti. Şcoala primară am făcut-o în sat… Când mă uit la fotografii, îmi vine şi acum să plâng… îmi amintesc cum eram îmbrăcaţi, că până în clasa I purtam doar cămaşă şi pantofi fără şiret. Apoi părinţii m-au trimis la Medgidia la şcoală, sa mă facă popă și am învăţat acolo din 1943 până în 1947, când s-a făcut reforma învăţământului şi atunci s-a desfiinţat seminarul. Atunci m-am înscris la Tulcea la Şcoala Medie Tehnică Piscicolă, unde este acum spitalul (fostul spital de pe strada Gloriei) şi care era neterminată când a fost deschisă, în 1948.
         N-am rămas prea mult în Tulcea, pentru că tata, fiind puţin chiabur (avea 25-27 hectare de pământ), m-au luat la armată, la Canal, unde am făcut armata la lopată timp de 3 ani, 2 luni şi 2 zile. După armată, am venit la ţară, dar acolo era pustiu, aşa că am răbdat 2 luni şi apoi am venit la oraş.
         M-am stabilit în 1964 în mahalaua turcească, că acolo am găsit loc liber. Cartierul turcesc e mai sus de strada 9 Mai şi cuprinde străzile Brâncoveanu, Tunsului, Stâncilor, Alexandru cel Bun. Şi acum mai locuiesc acolo turci; pe strada mea suntem patru familii, bătrânii au murit, dar au rămas acolo copiii.
         Pe strada 24 Ianuarie, mai sus de Tribunal, ţin minte că a funcţionat o şcoală pentru turci şi tătari, cu un profesor bine înzestrat, de unde au ieşit oameni serioşi, ingineri…
         De când mă ştiu eu, nu au fost şi nici nu sunt probleme cu celelalte naţii… de exemplu la noi, vecinul din spatele casei trimitea de Paşte cozonac, ouă roşii, iar noi de Bairam trimiteam baclavale. Cu căsătoriile mixte era mai greu… am două surori mai mici care s-au căsătorit cu români, acum au copii mari. La început am plâns şi eu şi mama, dar ne-a trecut, am început să ne vizităm. Mult timp, ginerii români nu au fost primiţi în casă, dar după vreo 10-15 ani au fost acceptaţi. “

Despre ucrainienii din Tulcea

         Ucrainienii de azi din Tulcea sunt în cea mai mare parte urmaşi ai cazacilor veniţi aici după ce statul lor, Sicia Zaporojeană, este distrus în 1775. La fel cum fac şi alte etnii, ucrainienii îşi fac propria mahala, în sudul oraşului, pe o înălţime, la adăpost de apele Dunării, care pe vremea aceea se întindeau până la actuala Piaţă Nouă. Întemeiată în jurul lăcaşului de cult, mahalaua era formată din actualele străzi Plugarilor şi Gavrilov Corneliu (fostă Regina Elisabeta). Prima bisericuţă au înălţat-o pe la 1833, ca o casă ţărănească, acoperită cu stuf, iar când aceasta a devenit neîncăpătoare pentru o populaţie în creştere, ruşii au cerut autorizaţie de la sultan pentru a construi o biserică mai mare şi mai trainică, actuala Biserică Rusă, cu hramul „Schimbarea la Faţă”. Se păstrează până azi autorizaţia (irade) dată de sultanul Abdul Aziz în 1870, care sună aşa: „Prin cererea populaţiei creştine de origine cazacă din oraşul Tulcea şi în baza rapoartelor Muftiului, Cadiului şi domnului Ismail Bey – mutesariful sangeacului Tulcea şi a lui Omer Feazi Paşa, guvernatorul Provinciei Dunărene s-a dat cuvenita autorizaţie pentru construirea unei biserici în locul celei vechi care aparţine populaţiei cazace din oraşul Tulcea, o biserică solidă din piatră şi din cărămidă, care va fi construită puţin mai înaltă decât cea veche, în aceeaşi curte (…)”.

        Noii biserici i se pune piatra de temelie în 1872, de către episcopul grec Dionisie, dar este terminată abia în 1882, când e sfinţită de episcopul român al Dunării de Jos, Iosif Gheorghian. În curtea actualei biserici se mai găseşte undeva, în stânga,  un monument sub formă de bisericuţă care marchează locul Sfintei Mese din Sfântul Altar al vechii biserici.  Casa veche, rămasă stingheră la intersecţia străzii Mici cu strada Păcii şi oarecum enigmatică, a fost Casa Parohială a bisericii, construită în anii 1940-1941.

Despre “Zadunaiskaia Sici” de la Dunavăţul de Sus 

         Pentru că în 1775, din ordinul Ecaterinei a II-a a Rusiei, statul lor, Sicia Zaporojeana, este desfiinţat, cazacii merg cu jalba la Înalta Poartă, cerând să fie primiţi şi lăsaţi să înfinţeze aici o nouă sicie. Sultanul acceptă, cu gândul că îi va folosi în războaiele cu Rusia ţaristă, contând pe sentimentele lor antiruseşti. Astfel , un număr mare de cazaci se stabilesc în părţile Deltei,  între braţul Sf. Gheorghe şi Razim.
         În 1813 ei înfiinţează la Dunavăţul de Sus “Zadunaiskaia Sici” – Sicia Transdunăreană, după modelul celei zaporojene şi care va deveni centrul cazacilor din deltă şi din întreaga Dobroge.
         Însă cum nimic nu e de pomană, cazacii au trebuit în schimbul privilegiilor să vină în sprijinul trupelor turceşti, aşa cum s-a întâmplat în luptele împotriva sârbilor, a grecilor, iar în 1828 chiar împotriva trupelor ruseşti.
         Se apropia sfârşitul pentru Zadunaiskaia Sici, deoarece în curând sicia se scindează. Conducătorul ei, hatmanul Ostap Haldkii, poartă negocieri în secret cu ruşii şi e convins să treacă de partea lor împreună cu 500 de cazaci. Visurile lor de glorie însă pier ca fumul, devin simpli soldaţi în armata rusă şi nu se mai întorc niciodată în Dobrogea. Nu e mai bine nici pentru cei rămaşi, care s-au opus plecării, în număr de 2000, aceştia find duşi la Silistra şi aproape linşati. În deltă rămân doar femeile şi copiii, care se ascund de turci, pentru a scăpa de urgia acestora.




Va continua….


Sursa : Lidia Visan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu