D’ale Tulcei – partea a 19 a

Învăţământul tulcean de altădată

            Ca să fim şi noi în pas cu preocupările lumii de azi , vom zice câte ceva despre învăţământul tulcean de altădată. Cu atât mai mult cu cât am ajuns pe firul istoriei la perioada de după 1878, când toată Dobrogea cunoaşte mari prefaceri, în toate domeniile, deci şi în învăţământ.
            Nu-i vorba, şcoli erau şi pe timpul turcilor, mai ales cele înfiinţate de comunităţile etnice pe lângă bisericile lor; şi românii din Tulcea aveau de pe la 1860 şcoala lor (de buche), ce funcţiona într-o căsuţă, pe lângă biserica Sf. Nicolae. Dar după 1878, învăţământul cunoaşte un real avânt: se construiesc şcoli, vin mulţi învăţători, mai ales din cele trei judeţe româneşti cedate ruşilor.
            Spre exemplu, cele mai vechi şcoli din Tulcea, care încă mai dăinuie, sunt construite după momentul anexării Dobrogei, în 1893 şi 1902. Este vorba despre cele două şcoli de pe dealul Mahmudiei, strada Nicolae Bălcescu, care acum formează Şcoala „Nifon Bălăşescu”.

           Multe sunt de spus despre şcolile oraşului şi ale judeţului; cine e amator să ştie ce şcoli au fost demolate, permutate sedii şi denumiri de şcoală, e îndrumat spre cartea domnului profesor Mihai Albotă, „Istoria învăţământului tulcean de la începuturi până în anul 2007”.

Colegiul Dobrogean  „Spiru C. Haret”

           Despre istoria şi bogata sa activitate, despre colectivul său de profesori şi elevi, care se ocupau pe lângă şcoală şi cu teatru, fanfară, tot felul de cercuri şi societăţi şi câte şi mai câte, nu ne-ar ajunge să scriem nici într-o pagină de ziar; ne-ar trebui pentru asta o carte, precum este, de altfel, cea a doamnei profesor Virginia Dima.

Ce am putea să scriem totuşi în câteva rânduri despre această veche şi prestigioasă şcoală?

           În primul rând că este prima şcoală secundară din toată Dobrogea, care şi-a deschis cursurile la 14 noiembrie 1883. De-a lungul existenţei sale, i se dau diferite denumiri: de la Gimnaziu real de băieţi la Liceul„Principele Carol”; numele ilustrului matematician şi ministru al învăţământului îl poartă din 1971. Foarte multe personalităţi îşi leagă numele de această mare şi însemnată şcoală; nu ne permite spaţiul să menţionăm măcar o parte din ele.
           Două cuvinte şi despre clădirea în sine, căci este un monument istoric şi de departe, cel mai frumos sediu de şcoală din Tulcea. Până în 1928, liceul a funcţionat  în fosta proprietate a Paşei Ahmed Resim, care va fi demolată pentru a face loc actualului sediu al liceului. Clădirea nu a fost construită toată dintr-un foc, ci în trei etape, pentru fiecare dintre cele trei corpuri ale clădirii, începând cu 1902.

Ce case aveau altădată profesorii

           Trei dintre cele mai frumoase clădiri din Tulcea veche au aparţinut (stupoare!) profesorilor. Fostul sediu al Muzeului de Etnografie, casa aceea frumoasă de pe strada 9 Mai, a aparţinut profesorului  şi directorului de şcoală Al. Calafateanu (acum retrocedată şi aflată în stand-by), construită în perioada 1900 – 1915. Peste drum de Colegiul Dobrogean este casa profesorului Grigore Musculiu, nu demult sediu pentru Şcoala Populară de Artă.  În centrul vechi de lângă catedrala Sf. Nicolae, acolo unde Frumoasa întâlneşte Progresul (străzile, adică) se află casa profesorului şi gospodarului director de şcoală, Constantin Motomancea, devenită ulterior sediu de poliţie, grădiniţă, iar în prezent din nou casă privată.

           Presupun că nu e nimeni interesat să arătăm ce case (mai bine zis garsoniere, apartamente) au în schimb profesorii de azi. Cele trei case deţinute cândva de profesorii tulceni vin să arate tocmai că profesorul de altădată se bucura de respect, prestanţă în societate şi, cum e normal (pentru munca sa nobilă şi deosebit de importantă de a educa pe cei ce sunt viitorul neamului), de un salariu frumuşel.

Unde învăţau minorităţile oraşului

            Azi, dacă vrei şcoală cu predare în limba maternă, o găseşti, probabil, cel mai aproape pe la Covasna. Înaintaşii noştri tulceni, fiecare după neamul său, se bucurau însă de şcoli cu predare în limba lor.

           Încă de pe la 1850, catolicii şi protestanţii din Tulcea aveau şcoală. Turcii iarăşi aveau şcoală pe lângă geamie, iar în apropiere se începuse construirea unui liceu turcesc (dar n-a mai fost să fie). Pe la 1886 se înfiinţează şcoala grecească, ce va funcţiona în Clădirea Elenă de lângă biserica comunităţii.

            Bulgarii aveau două corpuri de şcoală, în stânga şi în dreapta Bisericii Bulgăreşti: Şcoala Naţională de Fete (azi o clădire total anonimă, dar cu două plăci memoriale pe ea) şi clădirea Şcolii Primare şi a Gimnaziului (demolată). Peste drum, lipită de Casa Georgescu, era o clădire, la fel de frumoasă, în care funcţiona (sărind în altă perioadă de timp) Liceul Ucrainean. Tot în zonă, mai sus de Tribunal, era şcoala pentru turcii şi tătarii din Tulcea. Ca şcoli ruseşti sunt şi astăzi pomenite cea de pe strada Mahmudiei (nr. 9) şi fosta nr. 7, de pe strada Libertăţii.

Liceu – Spital – Viitor Sediu al Episcopiei

            Pe fostul Spital Vechi de pe str. Gloriei cred că îl ştiţi, nu? Acum arată jalnic, pentru că a fost părăsit de ceva vreme şi nu ştim sigur ce i se pregăteşte pe viitor. Ştim în schimb ce a fost la început acea clădire, adică rostul pentru care a fost ea concepută şi construită, anume sediu de liceu. Şi nu oricare, ci prima Şcoală Secundară de fete din Tulcea, Liceul „Principesa Ileana”, înfiinţată în 1897, prin străduinţa inimosului prefect Ioan Neniţescu. Tot aici a funcţionat prin anii ‘50, pentru scurtă vreme, Şcoala Piscicolă.

Liceul Pedagogic

           Deşi poartă o haină relativ nouă, Liceul Pedagogic este o instituţie cu vechime în Tulcea. Îşi are începuturile în Şcoala Normală de Învăţători care s-a înfiinţat la Tulcea, după primul război, în 1919, când cererea de învăţători calificaţi era foarte mare.

           Primul ei director a fost profesorul Constantin Motomancea, care ulterior va fi profesor şi director la Liceul „Principele Carol” din Tulcea (actualul Colegiu Dobrogean).  Iniţial Şcoala Normală a fost adăpostită în fostul gimnaziu bulgar, cel care se afla cândva în dreapta Bisericii cu Ceas (demolat între timp). Apoi se mută în cazarma Regimentului 10 vânători „Lt. Col. Lolescu” (în zona de azi a Poliţiei de Frontieră, după calea ferată), cedată de Ministerul de Război pe 20 de ani, cu condiţia să i se facă reparaţiile necesare.

           Continuând tradiţia înaintaşului şi a multor alte şcoli din Tulcea, şi Liceul Pedagogic (cu denumirea schimbată, înfiinţat şi reînfiinţat de-a lungul vremii) se va plimba din deal în vale, odihnindu-se din 1995 în actualul locaş.

Seminarul Teologic „Ioan Casian”

            În Tulcea avem Seminar Teologic abia din 1992, dar îl menţionăm în pomelnicul nostru pentru clădirea veche de pe strada Toamnei în care funcţionează. Corpul de clădire a fost construit în 1906 – 1908, având de la bun început destinaţia de şcoală. Unul dintre profesorii seminarului îşi aminteşte că la intrarea în clădire, pe podea, era trecut anul de construcţie al clădirii, care acum nu se mai păstrează. Clădirea a avut de suferit de pe urma primului război, astfel că Şcoala Primară nr. 3 mixtă (aşa cum se numea pe atunci) a fost una dintre numeroasele sedii de şcoli din Tulcea ce au fost refăcute după război.

Va continua….

Sursa : Lidia Visan

D’ale Tulcei – partea a 18 a

Ce se mai construieşte

            Am amintit data trecută de Palatul Pescăriilor Statului, ca fiind una dintre cele mai frumoase clădiri de interes public, înălţate după preluarea Tulcei de către administraţia românească. N-a fost singura bineînţeles. Dacă ne punem un pic în pielea edililor de atunci, înţelegem că pe undeva era un soi de orgoliu de a fi la înălţimea aşteptărilor, dar şi de a depăşi realizările administraţiei precedente şi de a arăta, mai ales populaţiilor minoritare ce lucruri bune poate face administraţia românească.

            Acum înţelegem de ce, mai ales în perioada asta, Tulcea se înfrumuseţează cu edificii publice noi, cu sedii de bănci, şcoli, cu grădini publice şi monumente. Bunăoară, cele două clădiri vechi de pe strada Progresului, fostă Sf. Nicolae, care aparţin armatei, au fost la începuturile lor sedii de bănci, ridicate cam în perioada respectivă. Cea mai veche este cea de pe colţ, vis-a-vis de Catedrala Sf. Nicolae, fosta Bancă Românească, construită în 1896. Cealaltă e construită un pic mai târziu, pe la 1905, de primarul de atunci, Ştefan Borş şi va adăposti din 1921 Banca Dunărea.
            Dacă edilii oraşului construiesc într-o veselie, iar în oraş e progres şi comerţul merge, atunci se pun pe construit şi meşterii şi neguţătorii tulceni. Ei îşi înalţă clădiri impunătoare pentru acele vremuri, cu o arhitectură pe care o regăsim şi în centrele vechi din alte oraşe şi orăşele din ţară (Bucureşti, Târgovişte şi altele). E vorba de casele acoperite cu olane, formate din parter plus etaj, unde parterul, cu uşi masive îmbrăcate în fier, era folosit pentru prăvălii, iar etajul folosit ca locuinţă pentru familia negustorului, pentru slugi şi ucenici. Mai toate etajele aveau balcon din fier forjat, care mai de care mai măiestruos meştesugit.
            Tulcea de azi mai păstrează câteva exemplare din acele clădiri. Poate cea mai bine păstrată este casa senatorului Nicolae Georgescu-Tulcea,  cea din Piaţa Nouă, construită în 1866. O altă clădire, foarte asemănătoare cu casa Georgescu, dar mai puţin fortunată, se află pe strada Gloriei, peste drum de Casa Căsătoriilor.
            Centrul vechi probabil avea multe astfel de case, pe care, din păcate, le mai putem vedea doar în pozele de arhivă, întrucât cea mai mare parte a centrului a fost demolat şi construit altceva în loc. În spatele blocurilor de la Coloane  se mai poate vedea un colţ din Tulcea de altădată (fosta intersecţie a străzilor Sf. Nicolae cu Ştefan cel Mare), cu trei clădiri, care aveau cândva toate balcoane din fier forjat, dar care sunt atât de degradate şi de modificate, încât trebuie să stăm foarte, foarte bine cu imaginaţia, ca să ne putem închipui cum arătau înainte.

Sacagiii şi uzina de apă a oraşului

            Venirea administraţiei româneşti a însemnat pentru Tulcea nu numai ridicare de case şi clădiri frumoase, ci şi un salt major în ceea ce priveşte utilităţile oraşului: apă potabilă şi iluminat public. Iată cum arăta oraşul Tulcea surprins în perioada de dinainte de anexare, în amintirile avocatului tulcean Alexandru Calcandi: „… edilii oraşului de pe atunci nu se interesau prea mult de soarta acestuia. Străzile erau nepavate, încât toamna când veneau ploile, locuitorii Tulcei înotau în noroiul străzilor. Oraşul era lipsit de apă potabilă. Negustorii de apă, sacagii, erau cei ce aprovizionau oraşul cu apă. 

            Ea era transportată într-un butoi (saca) aşezat pe o căruţă cu două roţi, şi o vindeau cu 5 bani căldarea. Apa o luau din Dunăre. Sacagiul intra cu calul şi căruţa în vadul Dunării, pe locul unde se află astăzi Navromul şi intra până ce-i ajungea calului apa la burtă şi de acolo sacagiul îşi încărca butoiul. Primăvara apa Dunării era foarte tulbure şi gospodinele, spre a o limpezi, puneau în căldarea cu apă o bucată de piatră acră. Apa se limpezea, dar asta nu însemna că devenea potabilă şi nici lipsită de microbi…”.

           

            Să mai spunem câte ceva despre sacagiii oraşului, aceste personaje atât de pitoreşti, întâlnite în Tulcea până când intră în funcţiune uzina de apă a oraşului (am găsit ca perioadă şi 1916 şi 1912 – 1913) care pune cruce, practic, meseriei de „sacagiu”.

            Sacagiii erau obligaţi să aibă mereu sacaua plin de apă, căci la incendii (care erau destul de dese pe vremurile acelea) sacagiii interveneau cot la cot cu pompierii oraşului. Pentru asta, sacagiii erau scutiţi de ceva taxe şi impozite. „Fiecare sacagiu îşi avea străzile lui, în care nu pătrundea altul, zonarea fiind respectată cu sfinţenie. Încă din capul străzii, omul îşi anunţa clienţii, strigând cât îl ţinea gura, stârnind larma câinilor din mahala. Clienţii deschideau în grabă poarta, pentru a putea intra în curte sacaua, din care, cu doniţele, se descărca apa în vasele pregătite din timp. Pentru ca sacagiul să-şi poată primi banii grămadă, socoteala se făcea după învoială, la două săptămâni sau o lună, când se numărau liniuţele trase cu creta, de fiecare dată, pe tocul uşii de la intrare, liniuţe care indicau numărul sacalelor de apă descărcate….”.

            Continuarea o puteţi citi în „Amintiri şi imagini din Tulcea de odinioară”, în care Constantin Găvenea evocă cu mult farmec şi nostalgie Tulcea veche cu colţişoarele, meseriile şi personajele ei, carte pe care, dragi tulceni, vă îndemn stăruitor să o lecturaţi.

Morile de vânt din Tulcea

            Nu-i cazul aici şi acum să ne lansăm în combaterea  eolienelor  (deşi ne mănâncă palma, căci nu te mai poţi învârti sau face o poză prin Dobrogea fără să te împiedici de ele ). O să prezentăm în schimb varianta strămoşească, moara de vânt, ce se integra armonios în peisajul dobrogean de altădată. Ne folosim pentru asta de încă o evocare a oraşului de prin 1853, în care la loc de cinste stau morile de vânt din Tulcea. Aflăm cu ocazia asta şi cum arăta oraşul pe vremea turcilor.

              Dar să-l lăsăm pe autor, naturalistul Boucher de Perthes, să ne transmită impresiile călătorului pe Dunăre, proaspăt sosit la Tulcea : „Pe o colină de pe ţărmul turcesc ne apare o privelişte  si anume una din cele mai plăcute din câte se poate întâlni. E vorba de o armată de mori de vânt, zorind care mai repede, parcă grăbite să termine mai curând. Număr vreo patruzeci şi numărul lor mai sporeşte pe măsură ce înaintăm. În faţa morilor este un oraş fortificat ce trece a fi vechiul Aegyssus şi care se numeşte Tulcea. Oraşul pare destul de întins. Casele sunt separate, iar unele au câte două etaje. Printre ele se zăreşte şi o moschee, în port se văd coşuri de vapoare şi câteva corăbii. Catargele corăbiilor dominate de aripile morilor de vânt fac un ansamblu cu totul neobişnuit. Casele sunt despărţite de grupuri de copaci care cresc pe lângă Dunăre şi ale căror trunchiuri sunt acoperite în parte de inundaţii. O stâncă cu aparenţă vulcanică domină Tulcea”.

              În altă parte (adică  „Monografia oraşului Tulcea” de la 1928, scrisă de Voicu, Cotovu şi Ionescu) se zice aşa despre morile de vânt din Tulcea: „… până în 1916 […], culmile dealurilor erau presărate cu mori de vânt, ale căror aripi se învârteau neîncetat […] oferind ochiului o priveliște din cele mai minunate. Majoritatea acestor mori de vânt […] au fost distruse în timpul războiului ”.

              În anii imediat următori reunificării, în Tulcea erau 36 de mori de vânt, dintre care 3 cu aburi. Morile tronau pe mai toate colinele orasului, inclusiv pe Dealul Monumentului, căruia tulcenii îi spuneau la un moment dat „La trei mori”; cea a lui Nicolaef a stat mult timp drept piedică în ridicarea monumentului, după cum povesteam în episoadele trecute, când enumeram peripeţiile Monumentului.

              Mai erau apoi morile de vânt Prislav, trecute pe harta oraşului din 1909 în zona Dealului Mahmudiei, mai sus de Biserica Sf. Împăraţi, acolo unde doar o stradă mai aminteşte azi de prezenţa lor : Str. Morilor. Tot din evocările duioase ale lui Constantin Gavenea aflăm şi despre alte mori de vânt din oraş precum „morişca” bulgarului Alexandru, sau despre cele apărute ulterior, morile mecanice şi uleiniţele, precum moara turcului Suliman de la bariera Străzii Mahmudiei sau a lui Grigore Crisafi, de pe Isaccei, moara grecului Dracopol, a bulgarului Stoef, a fratilor ruşi Sezanov şi altele.

              Războiul, cu distrugerile lui, dar şi morile mecanice, cu un randament net superior, au însemnat sfârşitul pentru morile de vânt din Tulcea. Au continuat să funcţioneze doar în zonele mai izolate din judeţ, iar astăzi mai putem vedea un exemplar la Mănăstirea Celic Dere şi câteva la Muzeul Satului din Bucureşti (aduse din Sarichioi, Valea Nucarilor şi Enisala).

Va continua….

Sursa : Lidia Visan

D’ale Tulcei – partea a 17 a

Administraţie românească

             După 460 ani de stăpânire turcească, în 1878, Dobrogea redevine provincie românească şi cu asta începe un nou capitol pentru ea, plin de schimbări.
             Populaţia creşte numeric, se dezvoltă agricultura şi industria, se ridică şcoli, biserici, monumente… în sfârşit, progres pe toate planurile. Pentru Tulcea însă, perioada de glorie se cam termină, planurile noii administraţii ţintind mai mult spre Constanţa, care se dezvoltă fulgerător, în defavoarea urbei noastre.

       
            De aici încolo vom încerca să detaliem, atât cât ne pricepem, ce clădiri, instituţii şi monumente s-au înălţat după anexare, ce personalităţi au pus umărul la „civilizarea” Dobrogei şi ce progrese şi transformări a cunoscut Dobrogea în general şi Tulcea îndeosebi.
            Dar mai înainte de asta, să mai zăbovim puţin la momentul unirii şi să surprindem starea de spirit de pe ambele părţi ale Dunării.

Pro şi contra unire

            Războiul din 1877 luase sfârşit. Acum se tranşa „tortul” în felii, mai întâi la San Stefano, apoi la Berlin. Felia Dobrogea, cea care ne interesează pe noi, e luată mai întâi de ruşi, însă doar cu scopul de a o folosi în trocul cu românii. Ruşii erau interesaţi de fapt de cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail  pe care, în 1856, prin Tratatul de la Paris, au fost nevoiţi să le restituie Moldovei, treabă cu care nu erau împăcaţi defel. Ţarul lor, Alexandru al II-lea, declarase în mai multe rânduri că nu vrea să moară până nu pune pe mormântul tatălui său acel tratat, rupt în bucăţele.
           Sângele jertfit în război de tânăra, dar viteaza armată română n-a fost suficient pentru ca românii să fie poftiţi şi la masa tratativelor. Zarurile erau aruncate în lipsa lor. Firesc, în timpul acesta, în ţară era multă agitaţie şi îngrijorare, discuţii aprinse, acuzaţii. Evident, erau şi voci contestatare pentru primirea Dobrogei: „În schimbul Basarabiei străbune ni se dau mlaştinile pestilenţiale dobrogene şi ţinuturile bântuite de tâlharii cerchezi”.
           Trebuie să recunoaştem că, abia ieşită din război, cu o stăpânire rusească ce n-a prea reuşit să asigure linişte şi pace în zonă, Dobrogea arăta destul de şifonată, astfel că avantajele ei economice şi strategice se întrevedeau mai greu de la Bucureşti. Apă la moară pentru oponenţii unirii: „O ţară mlăştinoasă în partea de jos, fără apă în partea de sus, insalubră, incultă, costisitoare, impracticabilă, locuită de păstori, de nomazi şi de tâlhari: aceasta este Dobrogea. Partizani ai anexiunii, iată-vă achiziţiunea!”.
            Dacă la Bucureşti, lumea se mai împărţea în pro şi contra unirii, în schimb, de partea cealaltă a Dunării, toată Dobrogea avea un singur gând: aştepta cu nerăbdare unirea, încă de la debutul războiului. Şi am văzut deja cu câtă emoţie şi sinceră bucurie au fost primite autorităţile şi armata română la Tulcea şi în toată Dobrogea. Mărturie stă apoi şi telegrama expediată de tulceni imediat după momentul festiv:
 „De astăzi începe o viaţă nouă pentru noi. Vom privi dar cu încredere şi iubire în viitor, uitând trecutul”.
            Armata şi autorităţile române au fost bine primite peste tot şi dintr-un alt motiv: după război, bandele de başibuzuci într-adevăr devastau provincia, ucideau, jefuiau, astfel că multă lume fugea de partea cealaltă a Dunării. Guvernul de la Bucureşti cunoştea bine situaţia de dezordine şi nesiguranţă ce domnea în Dobrogea, aşa că încă din vară dispusese înfiinţarea la Piteşti a Diviziei speciale ce urma să preia Dobrogea, sub comanda generalului Gheorghe Anghelescu, cel care a condus atacul împotriva Griviţei. (Strada Toamnei, unde se află Seminarul teologic din Tulcea, i-a purtat cândva numele). Deci armata română era aşteptată şi cu bucuria că va face ordine, va restabili pacea şi liniştea în provincie.

Pionierii Dobrogei

            Multe erau de făcut de către administraţia românească în Dobrogea cea lăsată în amorţire de stăpânirea turcă. Erau multe griji, obligaţii, măsuri urgente de luat pentru a curma abuzurile, nesiguranţa, dezordinea care domneau în toate domeniile. Se puneau practic temeliile unei noi vieţi.

           Pentru aceasta, în primul şi în primul rând era nevoie de oameni, mulţi oameni capabili şi cu dragoste de ţară: funcţionari, învăţători, preoţi, militari. Am văzut într-un număr anterior ce pionierat a făcut, de exemplu, primul protopop al judeţului, Gheorghe Răşcanu.

           Continuăm lista celor care au contribuit la luminarea mulţimilor şi progresul provinciei cu Remus Opreanu şi George M. Ghica – primii prefecţi ai judeţului Constanţa, respectiv Tulcea şi Mihail Poenaru- Bordea,  cel care a supravegheat primii paşi ai justiţiei româneşti. De notat că pentru scurte perioade, în administraţia românească au activat poetul Alexandru Macedonski (judeţul Silistra Nouă) şi Duiliu Zamfirescu (Hârşova).

           Foarte mulţi învăţători au venit acum din cele trei judeţe basarabene cedate ruşilor, precum Ion C. Brătescu, tatăl marelui geograf şi istoric Constantin Brătescu, despre care puţini ştiu că provine din localitatea Câşla (Mineri de astăzi) de lângă Tulcea. Cu siguranţă lista patrioţilor nu se opreşte aici; sperăm să avem ocazia să vorbim pe larg despre fiecare personalitate în parte.

Despre populaţiunile Dobrogei

           Unirea Dobrogei cu ţara fusese aşteptată cu entuziasm de toate naţiile, români sau greci, turci sau tătari. E adevărat că o parte dintre etnicii musulmani au părăsit provincia în toiul războiului, de teamă că la venirea noii puteri, vor suferi represalii. Pentru mai marii ţării de la Bucureşti, depopularea Dobrogei era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit, aşa că au avut grijă să transmită încurajări şi semnale pozitive încă de la primele mesaje către locuitorii Dobrogei.

           Prin „Proclamaţia domnului către locuitorii Dobrogei”, aceştia sunt încredinţaţi că li se vor respecta libertatea şi bunurile personale, indiferent de originea etnică. Garantează armata şi administraţia română, aşa că populaţiile turce plecate, în mare parte, se reîntorc la casele lor. Se adaugă acestora, după unire, numeroşi moldoveni, ardeleni, munteni, mulţi veterani din război, care au fost împroprietăriţi în noua provincie, astfel că în câteva decenii, populaţia Dobrogei se triplează.

           Cât despre buna convieţuire din zonă, unul dintre prefecţii judeţului Tulcea, Luca Ionescu, spunea aşa: „Conglomeratul etnic ce am găsit la aşezarea noastră s-a topit la căldura aceluiaşi ideal… Nici cluburi politice, nici comitete secrete, nici colectări de fonduri, nici corespondenţe la ziare străine, nici un fel de lucrare, făţişă sau ocultă, pentru a zdruncina ordinea publică, ori a întreţine aici ori aiurea agitaţiuni în defavoarea noastră.”

           Amalgamul de naţii, graiuri, porturi, credinţe şi obiceiuri făcea din Dobrogea un ţinut tare exotic pentru românii de pe cealaltă parte a Dunării. Astfel că, după anexare, Tulcea a fost asaltată de un număr mare de „turişti”, curioşi să vadă acest loc cosmopolit şi foarte pitoresc,  despre care scriau apoi cu entuziasm în jurnalele şi revistele din capitală. Apoi, cu timpul, entuziasmul şi curiozitatea s-au mai pierdut, vizitele în fostul ţinut turcesc s-au rărit, pe măsură ce şi populaţiunile au emigrat, iar tenta cosmopolită a Dobrogei s-a diluat mai mult sau mai puţin.

Palatul Pescăriilor

           Una dintre cele mai frumoase clădiri care au mai rămas din Tulcea de altădată, construită pe timpul administraţiei româneşti este Palatul Pescăriilor. Cei mai tineri, din păcate, nu îl cunosc altfel decât cu numele unui oarecare club.

          Clădirea este construită pe la 1904 – 1907, ca sediu pentru Administraţia Pescăriilor Statului, prin grija lui Grigore Antipa şi prin contribuţia financiară a pescarilor din deltă. Nu e ales întâmplător locul de construcţie: în imediata apropiere a fostului centru admininistrativ turcesc, cu ale cărui clădiri dorea să rivalizeze noua clădire a administraţiei române.

           Ca fapt divers, terenul pe care a fost construită clădirea a fost cedat Ministerului Agriculturii şi Domeniilor de către primărie, care a primit în schimb Lacul Ciuperca.

Va continua….

Sursa : Lidia Visan

D’ale Tulcei – partea a 16 a

Război pe Dunăre 

            Că tot vorbirăm data trecută de nave, hai să zicem câte ceva şi despre luptele navale care s-au purtat pe Dunăre în 1877 – 1878. Trebuie  să ştim că Războiul pentru Independenţă n-a însemnat doar Plevna şi Griviţa, ci şi nişte contre între flota de fluviu otomană şi cea preponderent română (pentru că cea rusă era practic inexistentă)

             Scenariul e destul de simplu, amintind de moldovenii lui Ştefan şi de armata câtă frunză şi iarbă a turcilor. Şi de data asta, turcii erau în superioritate numerică cu flota lor, bine echipată, aflată pe picior de egalitate cu flota turcă din Marea Neagră, sau cea din Mediterană. Faţă de cele 9 nave cuirasate, 4 canoniere şi multe alte nave de transport şi şalupe, românii aveau în dotare doar 4 nave: navele cu zbaturi „România” şi „Ştefan cel Mare”, canoniera „Fulgerul” şi şalupa torpiloare „Rândunica”. Fiind în avantaj, ar fi fost firesc ca otomanii să facă jocurile pe Dunăre, însă n-a fost să fie aşa.

            În martie 1877, ruşii minează zona de la Galaţi, astfel că navele otomane nu pot ieşi spre Marea Neagră. Turcii, deşi o forţă de temut, nu acţionează ca atare, aşa că artileria rusă şi cea română încep să secere navele otomane una câte una: o corvetă lovită de artileria rusă lângă Ismail, un monitor scufundat la Măcin, iar ultima şi cea mai spectaculoasă operaţiune navală pe Dunăre în noiembrie 1877, când artileria română scufundă mai multe nave otomane în zona Calafat.

            Interesant este că cel care comanda flota otomană, Hobart Paşa,  şi care s-a aflat în toiul acţiunii pe nava cu zbaturi „Resmo”, era de fapt un englez, pe numele său adevărat Augustus Charles Hobart, care vine din marina engleză, fiind recompensat de sultan cu acordarea titlului de paşă, pentru că a reprimat revolta grecească din Creta. După război e numit müsir (mareşal), fiind primul creştin care deţine această funcţie.

Stăpânire rusească la Tulcea

           Despre ultimele clipe ale stăpânirii turceşti din martie 1877 am vorbit pe undeva, într-un număr trecut. După episodul de panică produs de Said Paşa care adusese navele otomane în cotul Dunării, ca să radă Tulcea de pe faţa pământului, administraţia turcă a fost preluată pentru foarte scurtă vreme de Fahri Bei, care mai fusese o dată guvernator, chiar apreciat de către tulceni. De data asta însă nu apucă să stea prea mult în noua funcţie, pentru că armatele ruseşti trecuseră Dunărea şi se îndreptau spre Tulcea. Aşa că toată conducerea turcă se retrage în grabă spre sud.

            Oraşul rămâne să fie condus provizoriu de către un comitet ales de cetăţeni. Apoi, e preluat de către administraţia rusă, în fruntea căreia va fi ales Beloţercovici, cel care în ultimele zile ale stăpânirii turceşti a fost consul al Rusiei la Tulcea. Ca fapt divers, cât a avut stăpânire rusească, Tulcea a primit vizita marelui duce Alexe, fratele împăratului Alexandru II.

            Pentru armata rusă din Tulcea, războiul din 1877 a trecut fără prea multă osteneală din partea ei. A fost ce-i drept o tentativă a turcilor de a intra pe Dunăre cu flota din Marea Neagră şi de a bombarda porturile. Dar ruşii erau pregătiţi: au pus pe colnicul Hora mai multe tunuri de mare calibru şi au înecat câteva corăbii pline cu piatră în dreptul satului Nufăru de astăzi. De notat că toată piatra încărcată pe corăbii a fost scoasă de locuitorii oraşului din zidul grădinii publice, de pe locul fostei pieţe Sf. Gheorghe şi cărată pe braţe până la Dunăre.

            De la guvernarea Beloţercovici de la Tulcea, reţinem un lucru: recensământul populaţiei pe care l-a făcut, important, întrucât ne arată că românii erau cea mai numeroasă populaţie din zonă la 1878. Despre Beloţercovici, au mai rămas consemnate două momente  în care, din păcate,  nu a arătat o atitudine prea prietenoasă faţă de românii din Tulcea: unul, când a ţinut parte bulgarilor, menţinând închisă Catedrala românilor Sf. Nicolae şi doi, când tulcenii pregăteau materialele şi arcurile de triumf pentru  primirea fastuoasă a armatei române la Tulcea, iar guvernatorul a intervenit brutal, verificând materialele şi cerând ca în locul reginei Elisabeta să fie pictat ţarul Alexandru al II-lea. Până la urmă, lucrurile s-au calmat, iar primirea armatei la Tulcea s-a desfăşurat conform planului, cu tot fastul, dar şi cu  mult entuziasm şi multă emoţie, precum am detaliat în ediţia specială din 14 noiembrie.

            Mai spunem doar că, deşi teoretic  administraţia rusă în zonă a încetat la 23 noiembrie 1878, ultimele unităţi ale ruşilor vor părăsi Dobrogea abia în aprilie 1879. Peste ani şi ani, ruşii vor reveni la noi în ţară prin ideologia ce a pornit de la ei şi care a fost pusă în aplicare atâţia ani la noi şi în împrejurimi. Mulţi tulceni încă îşi mai aduc aminte megafoanele de pe stâlpii oraşului,  cu care se trezeau în fiecare dimineaţă ascultând marşurile ruseşti. Dar asta e altă poveste.

Peripeţiile Monumentului

            Despre „vitejia tinerei, dar vânjoasei noastre armate în luptele de la 1877 – 78 pentru independenţa şi mărirea ţării”, aminteşte Monumentul Inde¬pendenţei din Tulcea. Este un monument foarte important, ca execuţie, dar mai ales ca însemnătate, un monument comemorativ mult dorit şi la fel de mult aşteptat de regele Carol şi de toţi tulcenii.

            Piatra de temelie a fost pusă încă din 1879,  dar a fost inaugurat, după multe peripeţii, abia 25 ani mai târziu. Din diferite motive, de la punerea pietrei de temelie, lucrările trenau. Un motiv ar fi că locul decis pentru amplasarea monumentului era ocupat de moara unui tulcean, care nu vroia, în ruptul capului, să cedeze locul pentru intenţiile edililor noştri. În cele din urmă căposul moş muri, iar edilii negociară mai uşor cu urmaşii acestuia.

            Treaba se urneşte de-a binelea prin 1896, odată cu înfiinţarea „Ligii pentru propăşirea Dobrogei”, care avea în program şi ridicarea monumentului şi care organiza serbări pentru acest scop.

În acelaşi an vine la cârma prefecturii de Tulcea poetul Ioan Neniţescu, eroul din Războiul de Independenţă  (despre care vom avea ocazia să vorbim mai pe larg) şi care se ocupă îndeaproape de ridicarea monumentului. El scrie primarului de atunci, Ion Dinescu, care  cheamă pe onorabilii tulceni la primărie, unde se alege un Comitet pentru a se grăbi strângerea de fonduri. Preşedinte de onoare, Neniţescu.

             Comitetul lansează către cetăţeni un apel de mobilizare, care e primit cu entuziasm de public. În scurt timp se strâng 90.000 lei, faţă de cei 30.000 adunaţi anterior. Întregul monument a costat aproape 110.000 lei, cu tot cu banii folosiţi pentru despăgubirea proprietarilor de pe Colnicul Hora. Au mai rămas bani chiar şi pentru un alt monument, cel al lui Mircea cel Bătrân, care va fi aşezat în piaţeta de lângă Palatul Paşei.

             Execuţia monumentului a fost încredinţată sculptorului român Giorgio Vasilescu, care a primit toată libertatea de concepţie; el a proiectat monumentul sub forma pe care o vedem astăzi: un obelisc de granit de 22 de metri, având la bază statuia unui dorobanţ, gata să sune din goarnă şi a unui vultur cu aripile desfăcute, element principal al stemei Ţării Româneşti, simbol al curajului şi hotărârii.

             Giorgio Vasilescu se apucă de treabă în toamna lui 1897, în atelierele din Milano şi Veneţia, dar nu apucă să finalizeze întregul monument, căci în noiembrie 1898 moare neaşteptat. Se ocupă de finalizarea monumentului, conform planurilor, sculptorul Constantin Bălăcescu, care îl termină doi ani mai târziu. Cele trei piese sunt aşezate pe postamentul lor pe rând, la intervale mari de timp, şi vor aştepta inaugurarea oficială în prezenţa familiei regale până la 2 mai 1904. La inaugurarea de atunci, primarul oraşului, N. Comişan, se adresa înalţilor oaspeţi astfel: „O dorinţă a Majestăţii Voastre a fost îndeplinită: falnicul Monument al reanexării Dobrogei s-a înălţat pe acea stâncă frumoasă desemnată de Majestatea Voastră. El va vorbi posterităţii de vitejia dorobanţului şi a marelui Căpitan, Gloriosul nostru rege (…)”.

              

            Important de precizat că monumentul actual nu este cel original, primul fiind distrus în timpul

regimului de ocupaţie străină din război. Despre cum a trecut Monumentul Independenţei şi Tulcea prin războaie, vom vorbi, însă, altă dată.

Va continua….


Sursa : Lidia Visan

D’ale Tulcei – partea a 15 a

Încercăm să spunem astăzi două-trei cuvinte despre portul şi navele din Tulcea, căci fără ele şi fără marfa, pasagerii şi turiştii pe care îi aduc, Tulcea noastră ar fi lipsită de vlagă, farmec şi picătura aceea de agitaţie din vară.

Portul Tulcea

           Astăzi avem aşa: port de pasageri, de-a lungul falezei unde ne plimbăm, portul industrial, care aprovizionează fabrica de alumină şi cel comercial în partea de vest, iar în est, portul mineralier, cu produse de carieră şi balastieră. În forma în care le vedem astăzi, există de pe la 1972 – 1980, dar evident, Tulcea avea port şi înainte, numai că în altă formă şi în alt loc. După cum spuneam şi-n alte dăţi, demult, tare demult, Tulcea n-avea digul şi faleza de azi, iar Dunărea se plimba neîngrădită pe unde vroia şi putea, adică până la poalele celor şapte coline din Tulcea noastră. Ca atare, portul nu putea să se desfăşoare în altă parte decât în zona de est, între cele două promontorii stâncoase din Dealul Monumentului, zonă cunoscută, de altfel, sub denumirea de Portul Pescarilor.

          În zona portului vechi se concentra întreaga activitate comercială a oraşului, inclusiv piaţa oraşului. Portul era destul de mic şi cu agitaţie puţină, pentru că şi navigaţia pe Dunăre era foarte anemică. Grâu, lemn, lână şi alte produse aveam berechet, de dat şi la alţii, la export, numai că era foarte greu de ajuns prin părţile noastre, cea mai mare problemă fiind la intrarea navelor pe braţul Sulina.
          Iată cum era descrisă situaţia într-un raport de pe la 1834: „Intrarea pe Dunăre este penibilă, zona este acoperită de stuf, de manieră că vasele se rătăcesc frecvent; nisipul adus de vânt înămolesc  câteodată intrarea, ceea ce obligă vasele, chiar cele cu un pescaj redus, să descarce o parte din încărcătură.  Cele cu o capacitate peste 200-250 tone nu pot trece decât rareori fără această operaţie şi se întâmplă adesea ca unele dintre ele, prinse de rafale de vânt, nu mai pot reintra pe fluviu, situaţie în care sunt obligate să iasă în larg, şi se văd astfel separate de barcazurile care purtau o parte din încărcătura lor şi care s-au scufundat adesea datorită imposibilităţii de a rezista valurilor.
         ”În afară de astea, mai erau şi destule alte probleme, care explică de ce navigaţia, comerţul şi portul Tulcea erau cum erau la vremea aceea şi de ce a trebuit să vină în zonă Comisia Europeană a Dunării şi să ia taurul de coarne (despre ce treabă a făcut C.E.D-ul în zonă am vorbit data trecută). Ca fapt divers, acelaşi traseu cu peripeţii era parcurs şi de câteva nave americane, fără probleme însă, pentru că navele aveau carena plată, ce le scutea de corvoada de a descărca o parte din încărcătura lor la intrarea lor pe braţul Sulina.
           Alt fapt divers e că într-o vreme trotuarele din Tulcea au fost pavate cu pietrele aduse ca balast de navele italiene şi lăsate la Tulcea; se mai păstrează o porţiune din acele vechi trotuare în dreptul Catedralei Sf. Nicolae. După ce Comisia Europeană a Dunării face treabă bună şi în Tulcea şi îndiguieşte Dunărea, vechiul port, devenit în timp neîncăpător, se poate muta într-o nouă locaţie, mai adecvată, cea actuală. Odată cu portul, se mută şi piaţa oraşului şi toate afacerile oraşului pe locul nou desecat, care va deveni ulterior centrul oraşului.
          În portul vechi, mai apărat, rămân doar bărcile pescăreşti. Aici, pe promontoriul din nord, Comisia Europeană a Dunării va ridica un far pentru orientarea vaselor, pe locul unde înainte existase o fortăreaţă a turcilor folosită pentru apărarea oraşului în războaiele ruso-turce.Zona vechiului port se va dovedi potrivită pentru industrie, găzduind de la vestita tăbăcărie a fraţilor Prodanoff, până la fabrica de conserve de peşte şi ce business-uri or mai fi acum prin zonă.
          Cu Dunărea despotmolită, navigaţia în floare şi mândrie de cheu nou, portul Tulcea se poate dezvolta în voie, astfel că pe la 1859 era deja un însemnat port fluvial. Pentru întreg oraşul a fost un mare eveniment când o companie străină, „Austrian Loyd” deschide o linie de transport cu vase cu abur, Galaţi – Constantinopol, foarte căutată, cu oprire şi la Tulcea. Până la construirea podurilor peste Dunăre şi apariţia drumului de fier, toată lumea venea la Tulcea pe calea apei, inclusiv victorioasa armată română la 14 noiembrie 1878 şi cuplul regal venit în vizită la Tulcea .
          Pe măsura dezvoltării navigaţiei şi a comerţului se vor ridica pe noul cheu clădiri frumoase, magazii de cereale, sedii de agenţii străine, sediul Căpităniei portului, unde va funcţiona şi vama. În 1907 se construieşte noul Palat Administrativ al Portului Tulcea, care va fi demolat însă în 1980:  „Portul cu debarcaderele agenţiilor română, rusă, austriacă, pentru navigaţia fluvială, cu mulţimea magaziilor de cereale şi alte mărfuri, cu Palatul Agenţiei austriece şi clădirea vămii, în sfârşit parcul de pe cheu cu pavilionul muzicii, şi frumoasele localuri de pe bulevardul Carol contribuiau la animaţia şi veselia oraşului.”Cu toate vitregiile aduse de războaiele pe care le-a cunoscut, portul Tulcea a continuat să fie „unul din porturile cele mai importante ale Deltei. Oraş cu comerţ activ (peşte, cereale, vin, animale, lemn, tutun, morărit).” Mult mai multe se pot spune despre portul Tulcea, despre nave, despre comerţ; pe cei interesaţi în mod deosebit îi direcţionăm către cei care au studiat temeinic problema, precum dna Ligia Dima.

Nava Republica

Din cele câteva nave ancorate veşnic  sau vremelnic în portul Tulcea, una iese în evidenţă, fiind deosebită de toate celelalte: nava Republica, o navă-muzeu. Mai stăm să ne gândim dacă avem sau nu clădiri vechi şi deosebite în Tulcea, dar cu nava Republica ne putem sigur mândri: este un unicat în toată lumea, singurul vas de război acţionat de zbaturi.Povestea ei este lungă şi foarte interesantă şi o găsiţi uşor pe net, dar dacă doriţi şi aveţi timp de poveşti, poate să vă împărtăşească personal din peripeţiile navei sale chiar comandatul ei, dl Gheorghe Avădanei. O să spunem doar câteva lucruri, cele mai interesante.

Nava Republica

           Nava a fost proiectată şi construită în şantierul naval din Lintz, Austria în anul 1903. Participă în primul război mondial  în zona Orşovei, după care e preluată în contul despăgubirilor de război de români, care o vor folosi şi în al doilea război mondial, ca navă de comandament.  Până în 1947 când e botezată „Republica”, a purtat şi alte nume: „Csobanc”, „Arad”, „Căpitan- comandor Păun”.  La bordul ei au urcat personalităţi de seamă: generalul Von Mackensen, comandantul frontului austro-ungar din Primul Război Mondial, comandanţii flotelor austro-ungare şi sovietice; tot aici au avut loc întâlnirile de taină ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu liderul iugoslav Tito şi cu Nichita Hruşciov.
           „Republica” e adusă la Tulcea de la Brăila în 2003, e reparată, i se curăţă rugina, se înlocuieşte tabla, se vopseşte şi i se fac probe pentru a naviga pe Dunăre. Deşi toate mecanismele care pun în mişcare vasul erau bine conservate şi în stare de funcţionare (maşina cu aburi, sistemul de propulsie cu zbaturi şi alte lucruri tehnice) vârsta navei îşi va spune cuvântul. Ieşit din şantierul naval, vasul va face doar două voiaje pe Dunăre, dar şi acelea cu probleme, aşa că de la Ziua Marinei din 2003, vaporul stă bine înţepenit la mal şi îşi aşteaptă doar vizitatorii, la un pahar de suc şi de multe poveşti în răcoarea serii.

Şantierul naval

De n-ar fi fost Şantierul Naval din Tulcea, indiferent că se numeşte ICNUT, Aker , STX sau VARD , mare parte din tulceni probabil şi-ar lua tălpăşiţa din oraş în căutare de locuri de muncă. Luând deci în considerare numărul mare de „navalişti” din Tulcea, am încercat să căutăm câte ceva şi despre vechile şantiere navale din Tulcea, sperând ca rândurile de mai jos să se bucure de oarece interes. Şantierul de azi datează de prin 1975, dar construcţiile de nave la Tulcea au o tradiţie mult, mult mai veche. Data trecută aminteam de exemplu de stabilimentul Comisiei Europene a Dunării unde se construiau şi reparau navele comisiei. Dar cu siguranţă la Tulcea s-au construit şi reparat ambarcaţiuni cu mult mai înainte de asta, poate de când curge pe aici Dunărea.

            Nu ştim precis data înfiinţării şantierului naval propriu –zis de la Tulcea, dar trebuie să fie undeva după tratatul de la Adrianopol, când s-a dat liber la navigaţia pe Dunăre. Notiţe despre construcţiile de nave de la Tulcea apar pe la 1847, când se spune că „domnea la Tulcea o mare activitate la şantierele navale”, fiind lansate la apă 3 nave mici sub pavilion austriac şi alte 22 sub pavilion turc. Despre capacitatea navelor aflăm că se construiau vase fluviale de până la 300 de tone, ceea ce pentru acele timpuri era o capacitate destul de mare, pentru că, din cauza condiţiilor de pe Dunăre, vase mai mari nici nu puteau circula.
            Mai spre 1870 se ajunge şi la construcţia de nave cu o capacitate de până la 700 de tone. Datorită construcţiilor de nave, oraşul se dezvoltă foarte mult şi se populează cu tot felul de personaje direct legate de navigaţie şi construcţia de nave: piloţi, patroni de bărci, dulgheri, armatori şi mulţi, mulţi alţii . Mărturie stă raportul din 1859 al viceconsulului Franţei la Tulcea, Louvrieres, care scrie că dezvoltarea extraordinară a Tulcei a fost determinată în primul rând de construcţiile navale, care la rândul lor erau favorizate de „frumoasele păduri de stejar” din vecinătate. Într-adevăr, pentru navele comerciale construite aici se folosea lemnul luat aproape pe gratis din pădurile statului.
            Lemnul era adus din pădurile Babadagului , care aveau o întindere mult mai vastă decât cea de azi; de tăiere şi transport se ocupau lazii şi tătarii, care îl aduceau în şantierele navale, dar şi în port, către export. Pentru că nu exista nici o legislaţie otomană cu privire la exploatarea lemnului, pădurile Dobrogei au fost exploatate iraţional şi repede devastate, aşa că după 1848, guvernul turc interzice complet comerţul extern cu lemn. Şantierul naval are de câştigat din treaba asta şi se dezvoltă şi mai mult în perioada asta, producând nu numai pentru plan local, ci şi pentru export. Lazii în schimb, sunt lipsiţi de obiectul muncii şi, cum trebuie şi ei să supravieţuiască cumva, devin tâlhari la drumul mare.
           Măsura guvernului turc însă nu opreşte devastarea pădurilor, care continuă într-o veselie, aşa că un nou ordin opreşte definitiv construcţia de nave la Tulcea, cu toate încercările guvernatorului de atunci al sandjacului Tulcea, Ismail Bey, deplasat special la Constantinopol pentru a schimba ceva, conştient că altfel se pierdea o mare resursă a locului. Când Dobrogea devine provincie românească, construcţiile de nave la Tulcea erau ca şi inexistente, cel puţin a navelor mari. Tradiţia e reluată la Tulcea în 1975 şi e dusă mai departe, la alt nivel însă, cu mult succes.


Va continua....


Sursa : Lidia Visan

D’ale Tulcei – partea a 14 a

Cimitirul Eroilor

           O parte din cimitirul vechi grecesc şi românesc, aflat lângă Biserica Comorovca, a fost donat municipalităţii în 1938 pentru a se ridica un loc special de odihnă şi comemorare a eroilor tulceni căzuţi pe câmpurile de luptă. De iniţiativă şi stăruinţă e responsabil fostul prefect al judeţului Tulcea, care era colonel (sau lt. col.) şi comandant al Regimentului 33 Infanterie, Vasile Raţă, iar de fonduri majoritar tulcenii (700 000 lei, plus 1000 lei ai prefecturii).

           Tulcenii doreau să-i aducă acasă pe fiii oraşului din Regimentele 33 şi 73 Infanterie, care au luptat în cadrul Diviziei 10 şi au fost înmormântaţi pe câmpiile de luptă din Moldova. În timp ce oficialităţile din Tulcea erau ocupate cu ridicarea mausoleului, generalul Avramescu, comandantul diviziei, a cutreierat timp de o lună toate locurile în care se odihneau rămăşiţele eroilor tulceni. Osemintele au fost deshumate la Scheia, judeţul Vaslui, sicriele aduse cu trenul funerar în gara Babadag fiind puse pe afete de tun. În cadrul ceremoniei de atunci, prefectul se adresa astfel ostaşilor adormiţi: „…reveniţi pe pământul scump al judeţului unde v-aţi născut şi aţi trăit. Vă întâmpinăm cu flori, lacrimi şi bucuria revederii…”.
           Până la Tulcea, sicriele au fost depuse în trei autocamioane acoperite cu drapele şi flori, escortate de ostaşi călări, armată, elevi şi întâmpinate cu mare emoţie la bariera oraşului de locuitorii tulceni. Două zile sicriele au fost depuse la Catedrala Sf. Nicolae, loc de pelerinaj pentru toţi tulcenii.
           Cimitirul de azi adăposteşte un mausoleu cu osuar pictat de George Cardaş, 82 de morminte cu cruci de piatră, 4 troiţe de lemn şi o placă cu numele a 363 eroi din cele două regimente. Ulterior cimitirul va fi completat cu osemintele eroilor români şi ruşi căzuţi în cel de-al doilea război mondial. Veşnica pomenire.

Comisia Europeană a Dunării

           A fost un fel de embrion al Uniunii Europene de astăzi. Mai multe state din Europa s-au grupat la 1856 într-o comisie, cu un interes comun: să facă navigaţia şi comerţul la gurile Dunării sigure şi profitabile.

De ce oare era nevoie de o mobilizare generală? 

           Pentru că la vremea aceea, situaţia în Delta Dunării era deplorabilă: circulau navele când şi când, pirateria şi brigandajul era în floare, funcţionau doar două faruri la Sulina şi Insula Şerpilor, aşa că nu e de mirare că naufragiile erau la ordinea zilei. „Transbordarea unor mărfuri de pe navele împotmolite se făcea de către localnici, de regulă cu vase cu fund dublu, partea de jos ca să ascundă mărfurile furate. Circulaţia la Sulina era dirijată cu metode primitive, în funcţie de capriciile curenţilor marini. Se aştepta alinarea mării; locul de trecere era marcat prin stâlpi înfipţi şi nişte boambe plutitoare, iar semnalul de liberă trecere era dat de un funcţionar ieşit în întâmpinare cu o barcă cu bandieră.”

          Se mai zice că dincolo de situaţia jalnică pe care Comisia vroia să o pună la punct, marile puteri din vestul Europei erau interesate de partea asta de ţară şi pentru că aveam în Principatele Române multe cereale, bune şi ieftine, iar peste tot bântuiau nişte secete puternice.

          Oricum ar fi, această societate comercială gigantică a investit financiar enorm la gurile Dunării, mai ales pe braţul Sulina, unde a tăiat meandrele ca să scurteze drumul, a construit digurile de la bara Sulina, un far la Sf. Gheorghe şi patru la Sulina, care puteau rivaliza cu cele mai bune din Occident şi a adus multe, multe alte servicii. 

            Iniţial se purtau discuţii ce braţ al Dunării să fie ales pentru navigaţie şi amenajare: ruşii evident vroiau Chilia, alţii Sf. Gheorghe, pentru că era mai scurt drumul spre Constantinopol. 

Ca să ne facem o idee despre ce treabă a făcut Comisia în zonă spunem că înainte de 1856, pe braţul Sulina, pătrundeau doar nave de 250 to, ca în urma lucrărilor comisiei să se ajungă la 5100 to/navă. Nu numai navigaţia a avut de câştigat la capitolul siguranţă şi rapiditate, dar şi tot ce era legat de ea, inclusiv porturile. 

            Cel mai relevant exemplu este Sulina, care s-a dezvoltat fulgerător în vremea când Comisia făcuse din ea un port după modelul Porto Franco, devenind „Europolisul” de mai târziu, cu o populaţie multietnică, clădiri şi palate impozante, agenţii consulare, etc. La vremea funcţionării Comisiei, Spitalul din Sulina, cu secţia de chirurgie, rivaliza ca dotare cu spitalele din Bucureşti.

            Secretul succesului la C.E.D.? Funcţionarea impecabilă; fiecare serviciu îşi făcea treaba bine şi responsabil pe felia lui: francezii cu administrativul, englezii, cu execuţia şi ingineria, nemţii, evident cu contabilitatea, italienii cu taxele, austriecii cu căpitănia, iar turcii cu poliţia fluvială.  Mulţi specialişti de mare renume şi-au adus contribuţia la lucrările Comisiei, unii dintre ei dormind somnul de veci în cimitirul din Sulina, însă o anume personalitate merită remarcată: inima şi părintele Comisiei, inginerul şef al Comitetului executiv vreme de 16 ani, Sir Charles Hartley, cel mai mare hidrotehnician al secolului trecut.

De ce am vorbit aşa de mult despre Comisia aceasta? 

           Pentru că a adus multe şi mari servicii României: comercial, diplomatic, etc. Dar şi pentru că pe lângă Sulina, Galaţi şi Brăila, şi Tulcea noastră a avut de câştigat din prezenţa în zonă a Comisiei. În Tulcea, Comisia îşi avea sediul pentru unul dintre serviciile sale, respectiv Serviciul pregătirii, al depozitului de materiale şi al materialului. În cadrul lui a funcţionat un stabiliment tehnic, instalat pe un teren mai înalt din vestul oraşului, ferit de inundaţii. Aici Comisia îşi construia şi repara navele, prelucra lemnul şi fierul şi depozita materialele. Pe malul Dunării funcţiona un atelier de cherestea care folosea maşina de aburi şi care era legat de stabiliment printr-o pasarelă.

           Întreg stabilimentul era condus de colonelul Malinowsky, pus la dispoziţia Comisiei de guvernul sultanului. Acesta a fost mai întâi instructor în armata turcească din Asia Mică şi Rumelia, şi pe urmă comisar al Porţii Otomane în C.E.D. Purta fes, ca toţi demnitarii turci şi avea un deosebit interes pentru nemţii săi dobrogeni, pe care îi reprezenta şi îi apăra înaintea autorităţilor (mai ales pe cei din colonia Atmagia). 

           A mai funcţionat în Tulcea şi un spital pentru cei care lucrau în cadrul Comisiei, desfiinţat în 1865, când se suprimă şi activitatea stabilimentului, pentru că multe lucrări se încheiaseră şi nu mai era nevoie de el, dar şi din cauză de lipsă de bani. Cel mai mult am avut de câştigat de pe urma Comisiei cu „scoaterea din glod” a oraşului, pentru că C.E.D. face primele lucrări de consolidare a malului Dunării, între 1856 – 1873. Drept urmare, apele Dunării nu mai pătrund până în zona de astăzi a Pieţei Noi şi a Complexului Pelican, cum o făceau până atunci, aşa că încet-încet, zona se colmatează, devine uscat şi uite aşa apar centrul de azi al oraşului şi principalele artere comerciale. 

           În afară de aceasta, Comisia a impulsionat dezvoltarea portului Tulcea (au apărut tot felul de agenţii de navigaţie, de remorcare, armatori, construcţii şi reparaţii nave), dar şi în general economia din tot judeţul (a exploatat lemn, piatră în carieră la Peceneaga etc.).

           Totuşi, statul român ar fi putut să benefieze mai mult de avantajele navigaţiei şi comerţului pe Dunăre: doar 0,38% au reprezentat navele cu pavilion românesc din totalul celor ce au trecut prin braţul Sulina în perioada 1881 – 1890. Firmele străine îşi deschiseseră agenţii în Tulcea şi Sulina şi se întreceau să monopolizeze produsele şi să le exporte spre alte ţări. Comisia Europeană a Dunării se va desfiinţa în 1930, prin Aranjamentul de la Sinaia, prin care atribuţiile Comisiei vor fi preluate de statul român.

Va continua….

Sursa : Lidia Visan

D’ale Tulcei – partea a 13 a

Mitropolitul Nichifor de Carpat

         
           Foarte puţine cunoaştem noi, tulcenii, despre Tulcea noastră, despre clădiri, locuri, evenimente importante din viaţa de altădată a oraşului. Nici atât despre personalităţile oraşului, despre oamenii mari care au trăit cândva pe aceste locuri şi care au făcut un dram de bine oraşului şi locuitorilor săi.




          Bine, e drept că avem un Parc al Personalităţilor, dar mai sunt mulţi alţii, oameni de-ai locului nostru, tulceni născuţi sau deveniţi, oameni de iniţiativă, curaj şi devotament, de care ar trebui să ne amintim şi a căror pomenire să o facem cu drag (şi mai des).
          Bunăoară, Mitropolitul Nichifor de Carpat. Ultimul conducător al Arhiepiscopiei de Tulcea, căci din 1878, Dobrogea e alipită României şi dată în grijă Episcopiei Dunării de Jos cu sediul la Galaţi.
          Mitropolitul Nichifor nu era de prin părţile noastre, ci din Grecia (de la insulele Karpathos îi vine, de altfel numele) şi nu a slujit decât un an (1877 – 1878) ca şi Mitropolit în Tulcea, dar cu toate acestea, a rămas în istoria oraşului ca un bun şi mare patriot. Două sunt momentele dramatice cunoscute de oraşul nostru, în care a fost implicat Mitropolitul Nichifor: martie 1877, când împreună cu consulii străini din Tulcea, salvează oraşul de la bombardament şi noiembrie 1877, când redă românilor Catedrala Sf. Nicolae, închisă de turci vreme de 5 ani.
          Nu insistăm, căci evenimentele au fost relatate în episoadele anterioare, în schimb dăm cuvântul unor tulceni mai de vază, care, vorbind despre cele de mai sus, evocă laudativ implicarea Mitropolitului: „gestul plin de curaj şi îndemn de toată lauda al mitropolitului grec Nichifor al Dobrogei, un filo-român înfocat…”, „atitudinea sa demnă şi energică”, „tăria argumentelor”.
         După ce Dobrogea e preluată de români, iar Mitropolia de Tulcea desfiinţată, Mitropolitul Nichifor rămâne în Tulcea, trăind dintr-o pensie viageră greu obţinută de la guvern, până în anul 1893. Cine doreşte să pună o floare pe mormântul său, o poate face la Biserica Acoperământul Maicii Domnului de lângă Cimitirul Eroilor, unde îşi are locul de veci, în faţa altarului bisericii. (multă vreme fără să se ştie că acolo odihnea Mitropolitul Nichifor de Carpat)


Gheorghe Răşcanu

         Alături de Mitropolitul Nichifor, în aceeaşi curte a Bisericii Acoperământul Maicii Domnului, se află înmormântat un alt mare om, Gheorghe Răşcanu, primul protopop al judeţului Tulcea după războiul de independenţă. Cum nici noi nu ştiam ce-i funcţia asta, lămurim băbeşte că ar fi un fel de mai marele preoţilor din tot judeţul.
         De ce îl pomenim pe Gheorghe Răşcanu? Pentru că s-a achitat cu brio de o misiune extrem de dificilă, într-o perioadă grea, cea de după războiul din 1877. Să detaliem.

         Născut undeva prin Vaslui, cu studii la Ismail, unde era până-n război, sediul Episcopiei Dunării de Jos, Gheorghe Răşcanu se remarcă prin zel şi devotament în funcţia de diacon şi apoi preot, astfel că, este trimis să facă pionierat în ţinutul „sălbatic” al Dobrogei, proaspăt preluat de administraţia românească.
         Pe lângă multe şi frumoase îndemnuri şi instrucţiuni primite de la episcopul Iosif, protopopul trebuia să le insufle preoţilor „să se poarte cu oamenii cu blândeţe, cu smerenie, cu dragoste, cu răbdare, cu binefacere la nevoie; să nu ia parte la certe şi gâlceve ale poporenilor decât spre a-i pacifica, iar nicidecum spre a-i irita unul în contra altuia…”. Iată însă cum găseşte protopopul bisericile din judeţul pe care urma să îl păstorească:  „…cele mai multe făcute din nuiele şi vălătuci, nereparate de mai mult timp, lipsite de cele necesare pentru serviciu şi desgrădite. Multe sunt numai nişte case ordinare, în cari se află câteva icoane, ba încă una este într-un mic hambar.”

         Nici starea clericilor, atât financiară, cât şi morală, nu era mai bună, astfel că dobrogenii, lipsiţi de lumina învăţăturii şi moralei, împrumutaseră de la turci „o mulţime de superstiţii, unele mai ridicule decât altele şi abateri de la aşezămintele Bisericii creştine.” 

         Protopopul Răşcanu a avut mult de muncă pentru a îndrepta lucrurile, a mers mult prin judeţ, a discutat cu preoţi şi oameni simpli, încurajând mai ales ridicarea de biserici. Majoritatea celor din judeţ trebuie să-i mulţumească protopopului Gheorghe Răşcanu, pentru că mai mult de 20 de biserici din judeţ  (Frecăţei, Murighiol, Saon, Mineri, Niculiţel, Nalbant, Casimcea, Nufăru, Turcoaia, Enisala şi altele) au piatra de temelie pusă de protopopul Răşcanu şi peste 25 de biserici, printre care cele din Dăeni, Sf. Gheorghe, Somova, Greci, Victoria, Baia, Rândunica sunt personal sfinţite de domnia sa pe perioada mandatului său. 

          Decorat cu „Steaua României” şi „Coroana României” în grad de cavaler, precum şi Ordinul „Sf. Ana” al Rusiei şi Ordinul „Mântuitorul” al Greciei, Gheorghe Răşcanu moare în 1896, în plină putere a vârstei, la 56 de ani. Un pios omagiu. 

Biserica din Comorovca

         Dacă tot am pomenit despre Biserica Acoperământul Maicii Domnului, să spunem câteva cuvinte şi despre ea. 

         În 1847 se ridică aici prima bisericuţă, din nuiele (azi dispărută; ar fi localizată undeva la stânga bisericii de azi). Dacă celelalte biserici vechi din oraş sunt ridicate de câte o comunitate etnică sau majoritară şi se aflau în mijlocul acelei mahalale, pentru Biserica Acoperământul Maicii Domnului lucrurile stau altfel. 

        N-a înălţat-o o comunitate anume, căci împrejur erau mai multe comunităţi diferite: românii evacuaţi din Beştepe pe strada Beştepenilor (actuala strada Maior Andrei Gheorghe), grecii pe strada Trandafirilor, lipovenii în jurul bisericii lor şi iarăşi români spre Victoriei încolo. 

Apoi, la vremea întemeierii ei, biserica se găsea către marginea oraşului. Cam pe aici se strângeau vitele din oraş  pentru a merge în turmă la păscut. Tot aici erau cimitirele oraşului: cel vechi românesc şi grecesc (cum apare consemnat pe planul oraşului şi din care se mai păstrează însemnate două morminte în livada de azi a bisericii), un cimitir posibil lipovenesc (localizat accidental pe strada Libertăţii) şi cine mai ştie prin ce alte părţi ale oraşului de azi.

        Mai degrabă, era un fel de biserică a cartierului, folosită în comun de ortodocşii din zonă, români, greci, ucrainieni. Ea n-a fost niciodată cunoscută cu numele vreunei comunităţi, precum bisericile Grecească sau Bulgărească, ci doar după localizarea ei: Biserica din Comorovca. De altfel, până în 1943 funcţionează ca şi filială a Catedralei Sf. Nicolae, iar apoi ca şi parohie de sine stătătoare.

        Găsim pe undeva totuşi scris că biserica e înălţată de ruşii (ucrainienii) şi românii din zonă, dar asta poate şi pentru că primul slujitor şi cel care a contribuit cel mai mult la ridicarea noii biserici, Patapie Lebedeff, era de naţionalitate rusă. La îndemnul şi prin stăruinţa domniei sale, au fost strânse fondurile pentru ridicarea bisericii, care a fost sfinţită în 1898 şi s-au asigurat obiecte de cult din Rusia, dintre care se mai păstrează şi astăzi câteva.

        Biserica în sine este frumoasă, cu structuri deosebite şi originale, cu două turle, dintre care una clopotniţă. Cândva avea şi alte două intrări în dreptul stranelor, dar după cutremurul din 1977, au fost obturate. Din acelaşi motiv, nu s-a putut păstra nici pictura originală, cea realizată de pictorul tulcean Geo Cardaş în 1932. 

        Altădată, biserica deţinea şi un teren mult mai întins, ce cuprindea şi actualele case de pe strada Libertăţii. Terenul a fost parcelat şi vândut, iar fondurile folosite la acoperirea actualei biserici.

Va continua….

Sursa : Lidia Visan

D’ale Tulcei – partea a 12 a

Despre tătarii din Tulcea

          De turci îi leagă religia comună, dar îi separă toate celelalte: limba, obiceiurile şi originile. Cândva tătarii formau cel mai numeros trib dintre triburile mongole ce trăiau în stepele înalte din Asia, de pe lângă Lacul Baikal. După ce au îngrozit Ţările Române şi toată Europa în Marea Invazie de la 1241, tătarii vor forma un mare stat în sudul Rusiei, Hanatul tătărăsc. În sudul Basarabiei trăia hoarda Nagailor Bugeak, aripă din care provin unii tătari de azi din Tulcea.
          În Dobrogea noastră, primii tătari vor fi colonizaţi de către administraţia turcă, dar apoi, pe măsură ce Hanatul lor slăbeşte, numeroşi tătari vin şi se adăpostesc în Dobrogea Otomană, unde se vor bucura de oarecare independenţă. Pe lângă plugărie şi creşterea animalelor, îndeosebi a cailor de rasă, tătarii se ocupau şi cu cărăuşia, transportând mărfuri spre litoralul Mării Negre. Ca fapt divers, ţăranii turci aveau un mare respect pentru caii lor, pe care nu îi băteau, oricât de supăraţi ar fi fost pe ei.
          Pe la 1904, în judeţul Tulcea erau 2160 de tătari, cei mai mulţi în Toxof ? (Grădina), Cârjelari, Sarinasuf, Mahmudia, Murighiol. În Tulcea tătarii se stabilesc pe Dealul Mahmudiei, lângă români, bulgari şi ruşi. Aici erau aproape de apele şi de păşunile Lacului Zaghen, pe care le foloseau caii şi vitele pe care le creşteau.
          Mare parte dintre turcii şi tătarii din Dobrogea au emigrat în Turcia, în mod organizat, la invitaţia preşedintelui Ataturk, de a aduce acasă toţi etnicii musulmani. Mulţi din Colina, Iazurile, Beştepe au plecat atunci în Turcia, într-o primă serie în 36 – 37, apoi 45 – 46, iar nepoţii şi strănepoţii lor mai vin câteodată în vizită.
         Mulţi dintre tătarii rămaşi s-au căsătorit cu alte neamuri şi au plecat în alte părţi ale oraşului,  dar cu toate astea, mahalaua tătărească de azi a oraşului încă mai dăinuie şi nu se deosebeşte mult de cea de odinioară. Pe străzile Rahovei, Mahmudia, Malcoci, Avram Iancu, Costache Negruzzi se mai găsesc şi azi case vechi de-ale tătarilor, case din chirpici, cu prispă, fără temelie şi altădată acoperite cu stuf. Pe strada Negruzzi,  la numărul 7, a funcţionat o geamie, întemeiată şi folosită de comunitatea tătară, iar în ultima vreme doar de femeile musulmane, ca şi casă de rugăciune. În prezent, turcii şi tătarii folosesc în comun geamia Azizzie din centrul vechi al oraşului.
         Redăm mai jos din amintirile d-lui V., aparţinând comunităţii tătare:  „Sunt născut în Murighiol, iar în Tulcea am venit, împreună cu toată familia, aduşi de comunişti. Şcoala primară am făcut-o în sat… Când mă uit la fotografii, îmi vine şi acum să plâng… îmi amintesc cum eram îmbrăcaţi, că până în clasa I purtam doar cămaşă şi pantofi fără şiret. Apoi părinţii m-au trimis la Medgidia la şcoală, sa mă facă popă și am învăţat acolo din 1943 până în 1947, când s-a făcut reforma învăţământului şi atunci s-a desfiinţat seminarul. Atunci m-am înscris la Tulcea la Şcoala Medie Tehnică Piscicolă, unde este acum spitalul (fostul spital de pe strada Gloriei) şi care era neterminată când a fost deschisă, în 1948.
         N-am rămas prea mult în Tulcea, pentru că tata, fiind puţin chiabur (avea 25-27 hectare de pământ), m-au luat la armată, la Canal, unde am făcut armata la lopată timp de 3 ani, 2 luni şi 2 zile. După armată, am venit la ţară, dar acolo era pustiu, aşa că am răbdat 2 luni şi apoi am venit la oraş.
         M-am stabilit în 1964 în mahalaua turcească, că acolo am găsit loc liber. Cartierul turcesc e mai sus de strada 9 Mai şi cuprinde străzile Brâncoveanu, Tunsului, Stâncilor, Alexandru cel Bun. Şi acum mai locuiesc acolo turci; pe strada mea suntem patru familii, bătrânii au murit, dar au rămas acolo copiii.
         Pe strada 24 Ianuarie, mai sus de Tribunal, ţin minte că a funcţionat o şcoală pentru turci şi tătari, cu un profesor bine înzestrat, de unde au ieşit oameni serioşi, ingineri…
         De când mă ştiu eu, nu au fost şi nici nu sunt probleme cu celelalte naţii… de exemplu la noi, vecinul din spatele casei trimitea de Paşte cozonac, ouă roşii, iar noi de Bairam trimiteam baclavale. Cu căsătoriile mixte era mai greu… am două surori mai mici care s-au căsătorit cu români, acum au copii mari. La început am plâns şi eu şi mama, dar ne-a trecut, am început să ne vizităm. Mult timp, ginerii români nu au fost primiţi în casă, dar după vreo 10-15 ani au fost acceptaţi. “

Despre ucrainienii din Tulcea

         Ucrainienii de azi din Tulcea sunt în cea mai mare parte urmaşi ai cazacilor veniţi aici după ce statul lor, Sicia Zaporojeană, este distrus în 1775. La fel cum fac şi alte etnii, ucrainienii îşi fac propria mahala, în sudul oraşului, pe o înălţime, la adăpost de apele Dunării, care pe vremea aceea se întindeau până la actuala Piaţă Nouă. Întemeiată în jurul lăcaşului de cult, mahalaua era formată din actualele străzi Plugarilor şi Gavrilov Corneliu (fostă Regina Elisabeta). Prima bisericuţă au înălţat-o pe la 1833, ca o casă ţărănească, acoperită cu stuf, iar când aceasta a devenit neîncăpătoare pentru o populaţie în creştere, ruşii au cerut autorizaţie de la sultan pentru a construi o biserică mai mare şi mai trainică, actuala Biserică Rusă, cu hramul „Schimbarea la Faţă”. Se păstrează până azi autorizaţia (irade) dată de sultanul Abdul Aziz în 1870, care sună aşa: „Prin cererea populaţiei creştine de origine cazacă din oraşul Tulcea şi în baza rapoartelor Muftiului, Cadiului şi domnului Ismail Bey – mutesariful sangeacului Tulcea şi a lui Omer Feazi Paşa, guvernatorul Provinciei Dunărene s-a dat cuvenita autorizaţie pentru construirea unei biserici în locul celei vechi care aparţine populaţiei cazace din oraşul Tulcea, o biserică solidă din piatră şi din cărămidă, care va fi construită puţin mai înaltă decât cea veche, în aceeaşi curte (…)”.

        Noii biserici i se pune piatra de temelie în 1872, de către episcopul grec Dionisie, dar este terminată abia în 1882, când e sfinţită de episcopul român al Dunării de Jos, Iosif Gheorghian. În curtea actualei biserici se mai găseşte undeva, în stânga,  un monument sub formă de bisericuţă care marchează locul Sfintei Mese din Sfântul Altar al vechii biserici.  Casa veche, rămasă stingheră la intersecţia străzii Mici cu strada Păcii şi oarecum enigmatică, a fost Casa Parohială a bisericii, construită în anii 1940-1941.

Despre “Zadunaiskaia Sici” de la Dunavăţul de Sus 

         Pentru că în 1775, din ordinul Ecaterinei a II-a a Rusiei, statul lor, Sicia Zaporojeana, este desfiinţat, cazacii merg cu jalba la Înalta Poartă, cerând să fie primiţi şi lăsaţi să înfinţeze aici o nouă sicie. Sultanul acceptă, cu gândul că îi va folosi în războaiele cu Rusia ţaristă, contând pe sentimentele lor antiruseşti. Astfel , un număr mare de cazaci se stabilesc în părţile Deltei,  între braţul Sf. Gheorghe şi Razim.
         În 1813 ei înfiinţează la Dunavăţul de Sus “Zadunaiskaia Sici” – Sicia Transdunăreană, după modelul celei zaporojene şi care va deveni centrul cazacilor din deltă şi din întreaga Dobroge.
         Însă cum nimic nu e de pomană, cazacii au trebuit în schimbul privilegiilor să vină în sprijinul trupelor turceşti, aşa cum s-a întâmplat în luptele împotriva sârbilor, a grecilor, iar în 1828 chiar împotriva trupelor ruseşti.
         Se apropia sfârşitul pentru Zadunaiskaia Sici, deoarece în curând sicia se scindează. Conducătorul ei, hatmanul Ostap Haldkii, poartă negocieri în secret cu ruşii şi e convins să treacă de partea lor împreună cu 500 de cazaci. Visurile lor de glorie însă pier ca fumul, devin simpli soldaţi în armata rusă şi nu se mai întorc niciodată în Dobrogea. Nu e mai bine nici pentru cei rămaşi, care s-au opus plecării, în număr de 2000, aceştia find duşi la Silistra şi aproape linşati. În deltă rămân doar femeile şi copiii, care se ascund de turci, pentru a scăpa de urgia acestora.




Va continua….


Sursa : Lidia Visan

D’ale Tulcei – partea a 11 a

 Italienii

           Deşi au constituit o comunitate mai semnificativă în judeţ decât în municipiu, spunem totuşi câteva vorbe şi despre coloniştii italieni din zonă.

Când şi cum s-au stabilit italienii în Dobrogea? 

            Păi pe la 1880, când la ei în ţară se întâmpla cam ce se întâmplă acuma la noi, adică italienii plecau în masă în alte ţări în căutare de locuri de muncă. Dacă noi am luat majoritar drumul apusului, ei au luat-o îndeosebi spre nord, spre Germania şi ţările scandinave, mai bogate la acea vreme, dar şi peste ocean, în America.
             La acea vreme, România stătea binişor economic, îşi câştigase independenţa, anexase Dobrogea şi era mult de muncă în zonă: la canalul şi portul Sulina, portul Constanţa, podul de la Cernavodă şi alte edificii. Pentru toate acestea, era nevoie de specialişti şi în primul rând de muncitori care să exploateze piatra de construcţie din carierele din Dobrogea. Astfel sosesc şi se stabilesc la Iacobdeal şi Cernavodă primii muncitori italieni, constructori şi cioplitori în piatră. Al doilea val masiv de imigranţi italieni, cu specialităţi mai diverse decât în primul val, a fost pe la ‘85 – ‘90, stabilindu-se în coloniile de la Greci, Turcoaia, Măcin, Cataloi, Sulina, Tulcea.
             La început, italienii avea aşa-zisul statut de „paşaportari”, adică se întorceau sezonier la familiile lor rămase în ţară, dar cu timpul, şi-au adus familiile lor  în Dobrogea, unde au căpătat proprietăţi şi au rămas atâta timp cât au mers treburile. Într-un număr mai mare au rămas în localitatea Greci, pe când la Tulcea, conform ultimului recensământ erau doar 25 persoane de etnie italiană.

Ruşii-lipoveni

           Dacă alte naţii iau calea pribegiei mai mult din motive economice, de prosperitate, la ruşii-lipoveni motivul este altul: prigoana religioasă. Ei nu recunosc modificările impuse de Sinodul Bisericii Ruse din 1667, păstrând vechea credinţă („staraia vera”) chiar dacă pentru asta trebuie să se refugieze la graniţele Imperiului Rus. Aşa ajung „staroverii” sau „starobreadţî” (după cum sunt cunoscuţi în lume) nu numai în Dobrogea, ci şi în Ţările Baltice, Polonia, Bulgaria, Turcia, dar şi în Asia şi America.
           În Tulcea, lipovenii (denumire controversată, cu multe variante explicative) se aşează în număr mare (şi în trecut şi în prezent fiind cam cea mai numeroasă comunitate etnică) la extremităţile de est şi vest ale oraşului, în apropierea Dunării. Cele două mahalale întemeiate se păstrează într-o bună măsură şi în zilele noastre: pe Dealul Comorovca, în jurul Bisericii Sf. Ioan Teologul (1868) şi pe Dealul Monumentului, unde sunt două biserici de rit vechi: Sf. Paraschiva (1856) şi una mai recentă, Înălţarea Domnului (1921). Sunt două biserici, una pentru fiecare din cele două grupări ale lipovenilor: cu popă (popovţî) şi fără popă (bezpopovţî).
           Dacă cumva aici v-am pierdut, lămurim imediat: undeva, după migrarea din Rusia, lipovenii au rămas fără arhierei şi cu preoţi foarte puţini, astfel că au avut de ales între a-i accepta pe preoţii fugari din Rusia, iar din 1846 pe preoţii ierarhiei întemeiate de lipoveni la Fântâna Albă sau a nu-i accepta şi a rămâne ca atare până-n 1990, când au acceptat şi „bezpopovţî” ierarhia de Novozâbkov din Rusia.

            Foarte interesant de citit pentru etnicii ruşi-lipoveni (şi nu numai) este Letopiseţul Tulcean (un fel de jurnal al comunităţii lipovenilor din Tulcea în perioada 1846 – 1959) scris de Vasili Poliektovici Aleksandrov, fiul arhitectului Poliekt Aleksandrov, cel care a întocmit proiectul spitalului de pe Calea Gloriei şi al celui de boli infecţioase din Babadag. Interesant pentru că surprinde viaţa comunităţii cu grijile ei, relaţiile cu statul şi cum se raportau la cerinţele lui (vaccinuri, şcoli, evidenţa populaţiei), intenţiile de emigrare în alte teritorii, căutarea de preoţi, educarea copiilor şi altele.

Consulate străine la Tulcea

           La atâtea naţii (despre care am vorbit şi vom mai vorbi)  se mai adăuga într-o vreme o altă categorie aparte în tabloul pestriţ al Tulcei şi anume diplomaţii străini, reprezentanţi ai ţărilor străine care şi-au deschis, după războiul Crimeei, consulate la Tulcea. E vorba de Rusia, Austria, Franţa, Anglia, S.U.A, Italia, Grecia, Olanda şi,  să nu vă mire, şi de România.
           De unde până unde consulate străine la Tulcea? 
Pentru că Tulcea era cel mai prosper oraş din Dobrogea Turcească, unde mai marile sau mai micile puteri aveau interese, îndeosebi circulaţia vaselor comerciale pe Dunăre.  Din păcate pentru noi, n-au rămas aşa multe informaţii despre unde erau localizate consulatele străine din Tulcea. Ştim câte ceva doar despre trei din ele.
          Consulatul rus era undeva pe strada Victoriei, colt cu str. Carpaţi (exact care clădire nu am reuşit să aflăm), unde a funcţionat până în 1916. Fostul sediu al Consulatului Austriac, menţionat ca atare la 1864, se mai păstrează încă pe strada 9 Mai (fostă Paul Stătescu – personalitate a oraşului, despre care poate vom avea ocazia să vorbim).
          Clădirea, monument istoric, este unică pentru peisajul tulcean, pentru că îmbină stilul arhitectural germanic cu cel popular orăşenesc dobrogean. Tulcenii o cunosc mai ales sub denumirea de „Casa Elveţiană”, dar puţini ştiu că într-o vreme i se spunea şi „Casa cu păpuşi”.  Asta pentru că intrarea principală în clădire (nu cea de azi, dinspre 9 Mai, ci dinspre Calea Gloriei) era precedată de o alee cu trepte şi statui pe margini. Ulterior, au fost construite clădirile de mai jos, curtea restrânsă şi intrarea în clădire redirecţionată în lateral. Înainte de a fi retrocedată moştenitorilor, a adăpostit Biblioteca Institutului de Cercetări Eco-Muzeale, iar acum pare-mi-se are un nou proprietar.

          Deşi monument istoric (sau poate tocmai de aia), clădirea se află într-o stare jalnică (geamuri sparte, bălării în curte) nedemnă de valoarea ei şi care i-a atras o nouă denumire, tristă: „Casa Bântuită”.

           După anexarea Dobrogei la România, turcii îşi deschid şi ei un consulat în Tulcea devenită românească, pe Calea Gloriei, aproape de vechiul centru administrativ turcesc. Clădirea monument istoric, deşi acum neglijată  şi degradată, se vede de departe că este una deosebită ca şi arhitectură. Despre Consulatul Turcesc însă nici un indiciu pe nicăieri: la parter găsim „reparaţii frigidere”, iar în amintirea tulcenilor, a rămas mai ales ca şi Bufetul „Cireşica”. 

           Dintre diplomaţii prezenţi la Tulcea, trei s-au remarcat în mod deosebit: austriacul Pertazzi, englezul Gordon – celebrul explorator al Africii şi francezul Emile Langle – un mare prieten al românilor, care a intervenit în cel puţin două episoade în viaţa comunităţii, odată salvând întreg oraşul de la bombardament şi altădată sprijinind înălţarea actualei catedrale din Tulcea, ambele episoade relatate anterior .

Va continua….

Sursa : Lidia Visan