Nurca Europeană

          Are trupul lung cu o coadă lungă şi bot ascuţit. Este “îmbrăcată” cu o blană deasă, netedă, cu păr scurt, de culoare castaniuînchis. Picioarele au degetele unite între ele. Trăieşte atât pe uscat cât şi în apă, construindu-şi locuinţa în mal. Îi plac mult peştii şi broaştele, dar se poate hrăni şi cu şoareci şi melci. Nurca este vânată intensiv pentru blana ei scumpă.

_________________________________________________________________________________

           ŞTIAŢI CĂ… pe teritoriul României, respectiv al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, se găseşte unul dintre ultimele refugii a populaţiilor acestei specii?
_________________________________________________________________________________

Te-am prins, ești al meu !

       Codalbul, o pasăre impunătoare, cea mai mare din Delta Dunării, are o silueta masivă caracterizată printr-o anvergură mare și o coadă scurtă cuneiformă. Codalbul are o talie mare, 70–90 cm lungime (între curcă și curcan), cu o anvergură a aripilor de 200–250 cm. Femelele, cu o greutate 4-6,9 kg, sunt mai mari decât masculii, care cântăresc 3-5,4 kg.

Codalbul, uriașul din deltă

15 lucruri de știut despre nuferi

Nufăr  Rose Arey

       


   


   Nuferii au fost , sunt și vor fi întotdeauna admirați pentru aspectul lor deosebit, florile albe sau roz, imense, cu frunze cât palma de mari , ce plutesc pe oglinda apei și sunt mereu ocrotite de cei care vor să le extragă din mediul lor natural. Tocmai din cauza distanței față de uscat, se cunosc foarte puține lucruri despre aceste flori misterioase. 









        1 Deși părțile vizibile la suprafața apei sunt doar floarea și frunzele, nuferii au o tulpină lungă, care crește înfiptă în mal, sub apă.

        2 Nuferii sunt plante perene, originare din Europa, Africa și Orient, cărora le place să trăiască pe lacuri, bălți sau ape ușor curgătoare. Alte locuri în care nuferii se dezvoltă foarte bine sunt cele special amenajate precum lacurile artificiale, iazurile particulare și bazinele cu apă.

Nuferi Comanche

        3 Cele mai cunoscute specii de nuferi sunt Rose Arey, cu flori roz, Comanche , cu flori care își schimbă culoarea de la galben la bronz și Hermine , una dintre cele mai mici flori.

Nufăr Water Lily

        4 Nuferii fac parte din familia Nymphaea, ce cuprinde grupa Apocarpiae și grupa Caspary, iar acestea numără peste 40 de specii.

        5 Nuferii au nevoie de soare abundent pentru a crește și a se dezvolta bine, cel putin șase ore pe zi de soare direct, aceasta fiind și explicația cea mai importanta pentru faptul că ele sunt îndepărtate de mal. Fiind departe de mal, sălciile sau alte tipuri de vegetație de la mal nu le pot umbri.

Nufăr Almost Black

        6 Dacă ești îndrăgostit de această plantă, o poți avea și tu acasă. Nuferii au nevoie de condiții asemănătoare cu cele din mediul lor natural, deci pot sta într-un ghiveci pe care să-l scufunzi într-un vas mare cu apă.

        7 Frunzele nuferilor sunt de dimensiuni mari și pot ajunge până la 30 - 40 cm în diametru. Frunzele nuferilor acoperă o mare parte din suprafața apei aflată în jurul florii. Ele au mai multe roluri:
               - reduc extinderea algelor,
               - sunt o bună ascunzătoare pentru pești
               - un refugiu excelent pentru broaște și lăcuste sau alte insecte.

Nufăr Pygmaea Helvola

        8 Un preot francez, pe nume Latour-Marliac, a rămas în istoria nuferilor, ca fiind primul care a descoperit, promovat și cultivat această floare încă din secolul XVIII.

        9 Cele mai frumoase rezervații naturale de nuferi de la noi din țară pot fi văzute în Delta Dunării.

       10 La noi în țară este răspândit și popular nufarul galben. Cea mai mare diferență față de nufărul alb, în afară de culoarea galben aprins, este parfumul puternic al florilor acestuia.

       11 Buchete din flori de nufăr pot deveni aranjamente florale deosebite și sunt multe mirese care-și doresc un astfel de buchet în ziua nunții , pentru un moment unic din viața lor.

Nufăr James Brydon

       12 Bobocii nufărului devin vizibili , adica ies din apă, în luna iunie și au forma ovală. Bobocii înfloresc ajutate de lumina și căldura soarelui , așa cum am precizat și mai sus, iar noaptea se închid pentru a se deschide iar dimineața, odată cu apariția soarelui. Acestea rămân proaspete până toamna  în luna septembrie.

       13 Nufărul are chiar și fruct. Acesta se află în mijlocul florii, este lunguieț și are culoarea galbenă.

Nufăr Pygmaea Rubra

       14 La noi în țară, nuferii au numai scop decorativ, însă, în lume, nufărul se întrebuințează și pentru alte scopuri diverse. De exemplu, puțini știu că semințele prăjite de nufăr au gust și efect asemănător cu cafeaua.

       15 Nufărul are calități sedative, astringente, anafrodiziace, tonice și nutritive. În acest scop , se face un fel de ceai din rădăcini , care , deși este dulce , poate vindeca afecțiunile enumerate mai devreme.

        Așadar haideți în Delta Dunării la vară să admirați sumedenia de nuferi de pe luciul apelor.

Vidra

           Trăieşte totdeauna în vecinătatea apelor, mai ales în bălţile din Delta Dunării hrănindu-se cu peşti, broaşte, raci şi mamifere acvatice, pe care le vânează cu abilitate mai ales în timpul nopţii şi mai rar ziua. Înoată cu abilitate şi rezistă sub apă 6 - 7 minute. Pe uscat se mişcă cu greutate, în salturi.
          Vizuina şi-o construieşte pe malul apei, având două intrări: una sub apă, iar cealaltă pe uscat, de regulă camuflată de vegetaţie şi folosită pentru aerisire.Împreună cu coada, lungimea sa măsoară 1 - 1,5 m, având o greutate de 8 - 15 kg.
          Corpul este lung şi cilindric, cu capul relativ mic şi turtit, urechile scurte şi rotunjite. Blana lucioasă, de culoare cafeniu cenuşie pe spate, de diferite nuanţe, de obicei mai deschisă la exemplarele vârstnice. Burta şi gâtul sunt mai deschise la culoare.






ŞTIAŢI CĂ... puii de vidră se îmblânzesc foarte bine şi se pot dresa?

Cina din seara aceasta

            Așteptarea s-a meritat pe deplin , o cina copioasă urmează . Așadar pescarilor nerăbdători de capturi mari nu disperați , peștele cel mare se lasă așteptat . Fir Întins !

Găinușa de baltă

            Găinușa de baltă  este o pasăre des întâlnită în Delta Dunării dar și-n lunca Dunării , de obicei în intervalul martie – octombrie . Este foarte răspândită în toată Europa , aceasta făcându-și cuiburile în stufăriș sau în copaci când zăvoaiele sunt inundate de apă. Uneori folosește cuiburile parasite ale altor păsări: gaițe, mierle etc. Însă nu doar în sălbăticie pot fi găsite ci și-n parcurile orașelor .


            Penajul găinușii este negru cu nuanțe ușor brune pe aripi și spate. Are o coadă scurtă pe care o ține ridicata mai tot timpul și câteva pene albe în lateral. Ciocul este de culoare roșie  -portocalie cu o pată albă - gălbuie la vârf. Se poate deasemenea observa și o dungă albă de-a lungul trupului care da contur aripilor . Picioarele sunt relativ lungi, acoperite parcă cu solzi, de culoare verde și cu puțin roșu spre pulpe. Corpul are o lungime de cca. 30 cm. Puii sunt acoperiți cu puf negru , au ciocul si creștetul capului de culoare roșie. Mai târziu puful capătă nuanțe maronii iar primul penaj complet este de culoare maro - deschis.

           Găinușa de baltă înoată foarte mult, balansând coada sau fugind prin tufișurile de pe mal. Cu zborul stau cam prost, acesta fiind destul de greoi. În caz de pericol, ele se anunță între ele printr-un sunet caracteristic.

____________________________________________________________________________

Căutătoare neobosită prin iarbă, stuf, pe mal sau în apa puțin adâncă, găinușa de baltă este o prezență familiară în preajma apelor liniștite și cu vegetație abundentă.
Deși poate înota și chiar scufunda, degetele nu sunt unite cu membrană dar sunt foarte lungi, adaptare necesară mersului pe frunzele de nufăr sau pe alte specii de vegetație plutitoare.
Se hrănește cu insecte, peștișori, moluște, larve, semințe și diverse plante de mal sau acvatice.
Cuibărește în vegetație (la mică înălțime) și poate folosi cuiburile părăsite ale altor păsări.
Migrează spre Mediterană, Europa de vest și sud-vestul Asiei.

_____________________________________________________________________________

           Conviețuiesc de obicei în perechi, singuratice, stăpânind fiecare câte un colț de baltă. Când apare un invadator dornic de frumusețile găinușei iese o adevarată luptă, după cum se poate vedea în poza de mai jos. Stăpânul iazului îl gonește imediat, ajutat de multe ori și de găinușă. Cuibul îl fac în desișul stufului și clocesc amândoi partenerii . Găinușa de baltă depune până la 12 ouă iar perioada de incubație este de 20 de zile.



          Atât femela, cât și masculul au o comportare tipică în perioada împerecherii , astfel că pasărea își îndoaie picioarele, coboară pieptul până aproape de sol, desface penele cozii, lăsând să se vadă mai bine penajul alb de la coada. Puii își urmează mama pe apă și sunt în grija ei câteva săptămâni. De obicei clocește și de două ori pe an.




           Găinușa de baltă se hrănește de obicei cu pești mici, moluște, crustacee, insecte acvatice și semințe de plante acvatice. Pentru procurarea hranei se întâmplă adesea să se scufunde în apă .

Greierele gras

    Greierele împroșcător (Bradyporus dasypus)

           Este o specie mediteraneană de talie mare (cea mai masivă specie de ortopter din fauna României). Este foarte des întâlnit în zonele de silvostepă din Dobrogea. În Delta Dunării este întâlnit în zone cu vegetație ierboasă ,  pe liziere .
            Când se simte în pericol, folosește un mijloc de apărare, care se manifestă prin apariția unor picături de hemolimfă (autohemoree) în partea superioară a pronotului, cu care “împroașcă” potențialul adversar.

Greierele împroșcător (Bradyporus dasypus)

Eretele de stuf

                Eretele de stuf este o pasăre de pradă des întâlnită în toată Europa. Prezența sa este asociată cu apele cu întinderi mari de stuf dar poate fi văzut și prin câmpiile întinse, în mod special în perioada migrației. Cea mai mare densitate a eretelui de stuf din România se află în Delta Dunării care reprezintă habitatul ideal pentru această specie. Sosește în țară în luna martie și pleacă către zonele de iernare în luna noiembrie.

               Masculul are penajul galben-ruginiu și brun, capul galben , pe aripă cu o zonă cenușie, sub aripă și la bază remigele nuanțate alb, și cu vârfurile negre, pe când femela are un penaj mai uniform , brun pe creștet , cerbice , piept iar pe umeri nuanțată galben-ruginiu. Ceara, colțurile gurii și picioarele sunt la ambele sexe galbene. Eretele-de-stuf este răspândit cu preponderență în regiunile de câmpie , de preferință pentru stufărișuri în perioada de reproducere la adăpostul cărora își construiește cuibul.
              Preferă ținuturile întinse, stepice, câmpia înierbată, pajiștile naturale necultivate, luncile înierbate, terenurile mlăștinoase în apropierea bălților sau lacurilor . Femela este de obicei mai mare decât masculul și are o colorație brună închisă cu capul și "umerii" crem. La mascul culoarea gri-argintie este omniprezentă, vizibilă în special în zbor. Nuanțele pot varia de la un exemplar la altul. Lungimea corpului este  în jur de 50-55 cm, deschiderea aripilor fiind de 110-125 cm iar greutatea de 400-800g.

             Cuibul, ce poate atinge dimensiunea de 80 cm în diametru , este realizat de femelă , din crengi , stuf și este căptușit la interior cu iarbă . Femela depune 3 – 8 ouă în a doua parte a lunii aprilie, cu o dimensiune medie de circa 48,6 x 37,7 mm. Incubația durează 31 – 38 de zile și o face ambii părinți. Puii devin zburători cam pe la 35 – 40 de zile. Rămân însă în apropierea părinților, încă 25 – 30 de zile după care devin independenți.

             Este o specie prezentă în cea mai mare parte a teritoriului european. Perechea formata poate rezista împreună mai multe sezoane. Ritualul nupțial este spectaculos, masculul zburând în cercuri deasupra teritoriului de cuibărit, după care plonjează spre pământ, rostogolindu-se în aer. Uneori femela îl însoțește în zbor și se rostogolesc împreună în aer, având ghearele împreunate. De asemenea, se poate observa cum masculul oferă hrana în aer, femelei. Atunci când are posibilitatea, masculul se împerechează cu 2 – 3 femele. Când vânează, zboară la o înălțime cuprinsă între 2 – 6 m de la sol și plonjează brusc când identifică hrana. Iernează în Africa și Peninsula Arabă.
             Eretele se hrănește cu păsări și ouă, pui de iepuri, rozătoare mici, broaște, insecte mai mari și uneori pești. Vânătoarea se desfășoară de obicei de-a lungul întinderilor de apă și stuf și a câmpiilor din apropiere. Populația europeană a speciei este relativ mică și cuprinsă între 93.000 – 140.000 perechi. A crescut în perioada 1970 – 1990. Deși în perioada 1990 – 2000 a înregistrat un declin în sud - estul Europei , în restul continentului s-a menținut stabilă și a crescut în Ucraina și Rusia, înregistrând pe ansamblu o creștere. Cele mai mari efective sunt în Rusia, Ucraina, Polonia și Belarus.

       
            Degradarea habitatelor, vânătoarea ilegală, deranjul determinat de activitățile umane prin tăierea sau arderea stufului și otrăvirea, sunt principalele pericole pentru specie. Conservarea speciei necesită refacerea zonelor umede, reducerea cantității pesticidelor care ajung de pe terenurile agricole în apă prin precipitații, controlul practicilor ilegale cum sunt arderea și tăierea stufului în perioadele nepotrivite și oprirea vânătorii.

Egreta mare

              Egreta mare este o pasăre specifică sud-estului Europei și bazinului mediteranean. În România, egreta mare se întâlnește foarte des în Delta Dunării și foarte rar prin apropierea bălților din interiorul țării, însă în ultimii ani s-a observat că apare într-un număr din ce în ce mai mare și în Transilvania. Este o specie protejată prin lege, acest lucru fiind din cauza vânării lor excesive pentru penele ornamentale dar și datorită schimbării habitaclului .

             Precum ceilalți reprezentanți ai familiei stârcilor, egreta mare este regăsită în zonele umede , în apropierea apelor puţin adânci, bogate în stuf şi vegetaţie hidrofilă. marginile lacurilor, canalele , mlaștinile, iazurile și heleșteele, dar și în habitate uscate, unde de regulă se hrănește cu șoareci, broaște, insecte pe care le omoară cu ciocul ei subțire .






             Cuibărește fie solitar, fie în colonii variabile ca număr de perechi clocitoare. Poate forma colonii mixte cu alte specii, precum: stârcul cenușiu, stârcul roșu și altele . Locurile preferate pentru cuibărit sunt stufărișurile, în zone retrase și liniștite,ferite de prezența omului unde femela depune în luna aprilie până la 4 ouă albăstruie. Perioada de incubație este de 27 de zile iar clocitul este făcut de ambii parteneri, atât de femelă cât și de mascul .
_________________________________________________________________________________

ŞTIAŢI CĂ… numărul acestor păsări a scăzut mult din cauza vânării intense pentru comercializarea frumoaselor egrete?
_________________________________________________________________________________

            Ca și dimensiuni egreta mare este o pasăre superioara egretei mici, având în jur de 90 cm talia. Forma corpului este caracteristică stârcilor cu gât lung. Ciocul este negricios în perioada de reproducere și cuibărit ca apoi sa devină galben-portocaliu, iar penele, gâtul și picioarele sunt foarte lungi . Lungimea corpului este de 85-100 cm, deschiderea aripilor de 1,5 - 1,7 m iar greutatea de 1 - 1,5 kg.
            Picioarele sunt în întregime negricioase, inclusiv degetele. Penajul se caracterizează printr-un colorit alb în totalitate. În perioada nupțială prezintă câteva pene ornamentale lungi pe spate, care îi creează un aspect foarte plăcut.

          Egreta mare este o specie ce se adaptează cu greu prezenței omului.  Migreaza toamna către zonele mediteranene, dar unele exemplare rămân în România în iernile blânde. În perioada de migrație se adună în grupuri, mai ales în zonele unde există pește din abundență (heleștee piscicole de unde se recoltează peștele) sau alte tipuri de hrană .


96e840fa3e0e988

Lișița

            Lișițele se întâlnesc aproximativ pe tot globul , fiind mai numeroase în regiunile tropicale și subtropicale din Africa și Asia, însă acestea se regăsesc în număr mare și în Delta Dunării , mai exact 9 specii .

           Lișițele sunt păsări de talie mijlocie și mica începând de la 20 g și unele exemplare ajung  la peste  3 kg . Ele trăiesc pe sol, în regiunile cu vegetație bogată unde se pot ascunde foarte ușor. Coloana vertebrală a acestora este foarte mobilă, lucru ce le permite să se strecoare prin vegetația deasă cu sol moale. Mărimea corpului lor se situeaza undeva între 10 - 65 cm. Penajul lișițelor este în general de culoare brună, cenușie cu alb, dar unele specii pot fi viu colorate. 

           Ciocul fiecărei specii de lișiță este adaptat în funcție de tipul de hrană pe care îl consumă. Diferențe prea mari nu există între sexe ,  masculii fiind doar cu puțin mai mari decât femelele. Păsările au la picioare patru degete lungi adaptate pentru susținerea greutății corpului pe terenuri mlăștinoase sau cu vegetații plutitoare. Lișițele sunt bune înotătoare și se scufundă foarte bine în apă în căutarea hranei. Ochii sunt de culoare roșie, iar lungimea corpului este  în jur de 35-39 cm, anvergura aripilor fiind de 70-80 cm, iar greutatea cuprinsă între 600 - 900 grame.

           Hrana lișiței se bazează pe plante acvatice, de pe sol, de la suprafața apei sau din apă, insecte acvatice și larvele lor, melci, icre  ,peștișori bolnavi, etc. Pe lângă toate acestea și vegetația acvatică este preferată de ea , adunând-o prin scufundare  în apă . Când este înfometată se întâmplă să mănânce vietăți acvatice de mici dimensiuni .

          Înainte de depunerea ouălelor lișița pregătește cuibul în care le va cloci . Cuibul lișiței este realizat din stuf și vegetație uscată direct pe apa în proptit de stuf. Pentru că plutește,cuibul nu va fi afectat de eventualele fluctuații ale nivelului apei. În luna aprilie lișița depune între 8 și 12 ouă , ouă de culoare cafenie deschisă cu picățele.  Clocitul este făcut prin rotație de ambii parteneri după depunerea ultimului ou, iar perioada de incubație este de aproximativ trei săptămâni.

          Puii sunt nidifugi și părăsesc cuibul după 3-4 zile. Lișița poate depune chiar două rânduri de ponte pe an. Nu trebuie uitată agresivitatea masculilor, manifestată în vederea apărării teritoriului, împotriva semenilor, dar și a altor păsări.

         Toamna, lișițele migrează spre locurile de iernat din vestul Europei, în jurul Mării Mediterane şi în sud-vestul Asiei.

Mistrețul

             Mistrețul este un animal sălbatic ce se regăsește pe arii extinse din Europa, Africa și Asia , și-n Delta Dunării există o populație semnificativă . Seamănă cu porcul domestic, fiind neamuri apropiate: pielea este groasă, cu păr lung, capul mare cu râtul gros şi colţi mari, lungi, îndoiţi în sus. În Delta Dunării unde găseşte hrană abundentă tot timpul anului, poate atinge o greutate considerabilă. Îşi duce viaţa pe insulele de plaur având un comportament deosebit faţă de mistreţii altor regiuni .

            Îi place umbra pădurilor şi desimea stufului, din apropierea apelor şi a mocirlelor, în care se bălăceşte pe timp de arşiţă.
            În medie 15% din hrana sa este de origine animală și 85% vegetală. Preferă  terenurile umede, cu apă stagnantă, ceea ce în delta nu duce lipsă . Este un animal omnivor, hrănindu-se cu rădăcini și tulpini subterane, fructe de pădure, plante agricole, larve, râme, gasteropode, ouă de păsări, cadavre. Se hrăneşte cu ghinde, rădăcini, dar nu se sfiește să nu mănânce şi insecte, şerpi, ouă de păsări sau şoareci. Din punctul de vedere al hranei, mistrețul este și un dușman al oamenilor, adesea intrând în culturile și gospodăriile acestora provocând daune serioase .
________________________________________________________________________________

ŞTIAŢI CĂ… mistreţii din deltă se deosebesc de cei din păduri?
• Mistreţii deltei au picioarele mai lungi şi colţii mai mari.
• Porcul mistreț (și cel domestic) are anatomia aproape identică cu a oamenilor și organele lor pot fi folosite în transplante.
• Este una din principalele surse de carne alături de pui, vaca, etc.
________________________________________________________________________________

             Mistrețul e un animal robust, lungimea corpului atingând 2m la masculi și 1,5 m la femele. Coada are o lungime de 15 - 20 cm, iar la vârf are un smoc mai păros. Botul este alungit și puternic, terminat cu un disc cartilaginos în care sunt plasate nările mistrețului. Dinții săi sunt puternici, caninii fiind foarte dezvoltați. Aceștia sunt recurbați, cu secțiune triunghiulară și lungime până la 28 cm, implantați în maxilarul inferior, cam 2/3 din lungimea lor, constituind o redutabilă armă de apărare. Pielea, fiind aspră și îngroșată, constituie și ea o armă de apărare.
             Fiecare picior are câte patru degete, din care două bine dezvoltate, cu copite puternice, iar celelalte două sunt rudimentare și plasate pe fața internă a piciorului, ca niște pinteni. Blana adulților este formată din peri lungi și aspri, despicați la vârf.
             Colţii apar la mistreţ în jurul vârstei de 10 luni, dar încep să se tocească la 16 luni. În continuare ei cresc în lungime până la vârsta de 7-8 ani, atâta timp cât creşterea acestora depăşeşte tocirea lor.
             Sunetele scoase de mistreţi seamănă cu cele emise de porcul domestic. Scroafele emit un grohăit scurt şi adânc când au intenţia de a-şi avertiza semenii ori de a speria duşmanii. Dacă intenţia este de a preveni ciurda asupra vreunui pericol scroafa pufăie puternic. Pufăie a avertisment şi atunci când un anume detaliu necunoscut i-a stârnit suspiciunea. Când mistreţii sunt atacaţi scot "zgomote de os", de fapt un clănţănit din măsele, iar când sunt puşi în inferioritate, guiţă ca şi porcul domestic. Doar vierii maturi nu se tânguie niciodată.
             Mistreţul are atât mirosul, cât şi auzul foarte fine. Văzul în schimb este mai slab, sesizând bine doar obiectele în mişcare. Are însă o memorie aparte a locului, astfel încât descoperă uşor orice detaliu nou apărut în peisaj.
             Greutatea vierilor poate atinge şi chiar depăşi, în situaţii de excepţie 300  kg, pe când a femelelor, chiar foarte dezvoltate, maximum 150 - 200 kg. De regulă, vierii puternici au circa 150 - 200 kg, iar scroafele bătrâne 120 - 150 kg.  În condiţii de libertate, mistreţii ajung rar la 18-20 de ani. În captivitate însă, această vârstă este frecvent depăşită, până pe la 30 de ani .

             Este ataşat locului de trai numai în măsura în care acesta îi oferă condiţiile necesare vieţuirii (hrană, linişte şi adăpost). În situaţiile în care aceste condiţii nu îl satisfac, se deplasează până la 30 - 40 km şi chiar mai mult, în căutare de locuri mai favorabile.
             Perioada de împerechere se declanşează o dată cu intrarea în călduri a primei scroafe. După montarea la rând a tuturor scroafelor din cârd, fiindcă acestea îşi sincronizează de regulă împerecherea, interesul vierului pentru acestea scade, şi se retrage în căutarea altui cârd cu scroafe nefecundate.
            Perioada de gestaţie durează 18 săptămâni, după care scroafele nasc 4-8 purcei fiecare, uneori mai puţini (scroafele tinere), alteori mai mulţi (chiar 10-¬12 în cazul scroafelor bătrâne). De reţinut este faptul că o singură scroafă nu poate creşte mai mult de 10 purcei, numărul acestora fiind limitat de numărul mameloanelor şi de obiceiul purceilor de a stăpâni fiecare câte un mamelon. Femela naște în interiorul unui cuib de ierburi și ramuri,pe care l-a construit chiar ea. Ea va rămâne aici timp de o săptămână apoi i se va alătura iar grupului împreună cu puii săi.Aceștia din urmă vor fi crescuți în mod comunitar,cu ceilalți pui,de unde și importanța sincronismului căldurilor,care favorizează acest sistem.Puii de mistreț vor fi înțărcați la vârsta de 3-4 luni.




           Fiind o forță a naturii , puternică și sălbatică , fiara neagră i-a fascinat întotdeauna pe oameni. Astăzi , populația de mistreți continuă să crească , fiara neagră fiind  vânatul nr.1 din Romania.

Știuca - peștele polițist al apelor dulci

Știuca

           Știuca trăiește în toate apele dulci din Europa, excepție făcând doar Peninsula Iberică, Grecia, Albania și regiunea dalmațiană din fosta Iugoslavie. Poate fi întâlnită uneori chiar și în lacuri alpine, până la altitudinea de 1500 m, ceea ce demonstrează marea sa capacitate de adaptare la cele mai variate condiții. În România, știuca trăiește în toate apele dulci, atât curgătoare, cât și stătătoare. În apele lacurilor colinare și de șes ea poate fi întâlnită pretutindeni în aval de zona mrenei.

            Cele mai multe exemplare se găsesc în bălțile de revărsare ale Dunării, precum și în Deltă. Apare și în crescătoriile de pește, unde răspândirea sa în număr exagerat este împiedicată de piscicultori. Știuca poate fi găsită și în regiunile din apropierea vărsării Dunării, unde apele sunt semisaline (așa-numita apa "brack", adică apă dulce cu o salinitate scăzută), deși aceste locuri nu constituie un mediu prielnic pentru știucă (lacurile lagunare Razelm-Sinoe, Zmeica, Golovița etc.).
          Știuca are corpul alungit, ușor turtit lateral, capul de asemenea lunguieț, puțin curbat din profil. Botul seamănă cu ciocul de rață. Are o gură largă, cu fălcile care se deschid până sub ochi, în așa fel încât poate înghiți un pește aproape de aceeași mărime. Dinții sunt bine dezvoltați, puternici și ascuțiți. Maxilarul inferior este mai lung decât cel superior. O altă caracteristică este înotătoarea dorsală, situată departe de cap, în apropierea cozii, la același nivel cu înotătoarea de sub coadă. Linia spatelui este ușor bombată, în timp ce linia ventrală este dreaptă. Ochii sunt dispuși sus, în regiunea frunții. Coloritul știucii îi servește la camuflaj , fiind armonizat de culorile predominante in mediul în care trăiește exemplarul respectiv. Spatele poate varia de la gri-verzui la galben-verzui, aproape negru uneori sau cafeniu închis. Părțile laterale sunt completate cu pete maronii, oliv sau negricioase. Burta este uneori gălbuie, alteori albicioasă, presărată de asemenea cu pete mai mici sau mai mari. Întreg corpul are o strălucire roșiatică sau liliachie, la fel ca și înotătoarele, care sunt vărgate cu dungi cenușii dispuse transversal, pe mai multe rânduri. Cateodată capul și părțile laterale ale corpului sunt atât de des pătate, încât nu se mai poate observa culoarea de bază.

           Fiind o răpitoare feroce, foarte lacomă, știuca este un pește care se dezvoltă foarte rapid. De regulă, la vârsta de 1 an atinge deja 25-30 cm și greutatea de 250 g. Lungimea sa medie (în apele dulci din țara noastră) este de 40-50 cm, iar greutatea medie variază între 1 și 1,8 kg. Știuca poate atinge și o lungime de 1,5-1,8 m, în acest caz depășește greutatea de 20-22 kg, dar aceste exemplare sunt foarte rare. Spațiul de viață al știucii este constituit de apele dulci lent curgătoare sau stătătoare, ale căror maluri sunt acoperite de stuf, papură etc. De obicei preferă apa curată și evită porțiunile mlăștinoase , nu stă în adâncul apelor, putând fi întâlnită întotdeauna "între ape", în locurile unde mișună peștii de talie mică, care îi asigură hrana de bază. Printre sau lângă firele de iarbă sau de stuf din lac sau printre tulpinile de papură, grație coloritului său specific, se contopește cu mediul respectiv, unde stă la pândă, aproape nevăzută.
         În primele stadii de viață știuca trăiește în cârduri și, ca și ceilalți pești, se hrănește cu microorganismele din apă. Mai târziu devine solitară și aproape exclusiv ihtiofagă. Deși lacomă, știuca nu se hrănește tot timpul; cu toate că digeră repede și rămâne cu stomacul gol, stă zile întregi inactivă, pentru ca apoi să înghită mai mult decât îi este necesar.
         Activitatea știucilor se declanșează aproape simultan, nu numai într-un anumit loc sau într-o apă, ci pe un teritoriu mult mai larg, așa cum se întâmplă și cu încetarea hrănirii lor.Ca mai toți răpitorii, se reproduce de timpuriu, imediat ce s-a pornit topirea gheții, prin februarie și durează până în aprilie. numărul icrelor depuse nu depășește 300.000; culoarea lor este gălbuie și de 2.5 - 3 mm diametru.
         Are o vedere extrem de bună, dublată de elasticitatea și mobilitatea apreciabile ale corpului, înșfacă prada cu multă îndemânare cu ajutorul dinților săi puternici. Dinții îi servesc numai la prinderea prăzii, nu și la mestecarea hranei, deci îi folosește exclusiv pentru a mușca.

Peștii mai mici îi prinde de obicei de mijloc și îi întoarce apoi continuând să înoate pentru a-i putea înghiți cu capul înainte. Știuca este peștele răpitor cel mai mâncăcios și cel mai curajos din apele românești. S-a întâmplat adesea ca o știucă să înoate ore în șir cu un pește în gură, înghițit doar pe jumătate, pentru ca hrana consumată în prealabil nu fusese digerată încă și ultima sa captură nu mai avea pur și simplu loc în stomac. În lipsa unor pești de talie mică, știuca atacă și alte știuci de aceeași mărime, deși în acest caz captura ii poate fi fatală, deoarece se poate îneca. Canibalismul său, de asemenea, nu cunoaște limite: devorează propria progenitură, ba chiar în timpul reproducerii femelele mai mari mănâncă adesea masculii mai mici care, cu puțin înainte, le-au fost parteneri în actul reproducerii.
        Atacă orice i se ivește în cale și i se pare comestibil, indiferent dacă este vorba de un șoarece sau șobolan căzut în apă, șarpe sau broască, păsări mici sau insecte căzute pe luciul apei. S-au semnalat cazuri când știuci flămânde au pișcat de bot vacile duse la adăpat. Legat de apetitul știucii trebuie menționat faptul că nici în timpul iernii nu-i scade pofta, deși este mai greu să-și potolească foamea din cauza hranei insuficiente din această perioadă. În aceste luni, știuca duce o viață mai mobilă, nu stă la pândă, ci pornește la vânătoare.

        În unele crescătorii de pești din occident, în bazinele cu crapi mari, se introduc adesea intenționat câteva exemplare de știucă, care exercită în bazin rolul de "pește-polițist", adică mănâncă toate exemplarele mai mici ale unor specii fără valoare care s-au răspândit în heleșteu și care concurează crapul, consumând hrana care ii este destinată. Știuca este denumită și peștele-sanitar al apelor dulci și mai ales al crescătoriilor de crap, pentru că devorează toate exemplarele bolnave sau moarte din bazinul respectiv. Știuca este un pește extrem de rezistent. El nu moare nici în condițiile cele mai vitrege, iar dacă îi lipsește hrana, cel mult se dezvoltă mai lent.
       Carnea stiucii este destul de gustoasa, desi are multe oase. Si icrele sale sunt deosebit de gustoase.

Vor urma  Pescuitul la știucă dar și diverse rețete care se pot face din știucă.

Caii sălbatici din Delta Dunării

Caii sălbatici din Delta Dunării

              În Delta Dunării trăiesc în jur de 4.000 de cai semisălbatici . Doctorul veterinar Ştefan Răileanu , de la Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare „Delta Dunării“ declară că în 2007-2008 a reuşit să numere 3.540 de exemplare, în cadrul a trei proiecte ştiinţifice .

Dar de unde au apărut acești cai, tocmai in Delta Dunării ?
             Ei sunt urmaşii unor cai eliberaţi prin anii `80 de la o fermă zootehnică din Sfântu Gheorghe, care exporta animale în Italia. În urma unei epidemii de febră aftoasă (boală infecţioasă de natură virală extrem de contagioasă), forurile superioare judeţene au dispus împuşcarea cailor, pentru a împiedica răspândirea bolii.  O parte au fost împuşcaţi; apoi, şefului fermei i s-a făcut milă şi i-a eliberat pe restul. După 40 de ani, caii s-au înmulţit foarte mult. Silvicultorii tulceni se plâng că aceştia, alături de miile de bovine semisălbatice şi zecile de mii de porci ai localnicilor, devorează lăstărişul din zonele strict protejate din Deltă, făcând pagube de miliarde de lei anual.

            Totuși primele atestări arheologice privind locuirea Deltei Dunării, cunoscută drept cel mai tânăr pământ al Europei, datează din epoca bronzului și se referă la movilele funerare de la Murighiol și Chilia Veche. Prezența cailor pe actualul teritoriu românesc al Deltei Dunării este atestată documentar de doar câteva sute de ani. La începutul secolului trecut, caii din Delta Dunării au atras și atenția cercetătorilor francezi, care au comparat unele exemplare cu cele din specia Camargue, urmașe ale străvechiului cal pur-sângele Camargue.
            Presa din România a scris că în anii '50, un oficial al regimului comunist a dat ordin ca toți caii să fie uciși din cauză că "mâncau coarnele vitelor".  Unii localnici susțin că în perioada regimului comunist toate animalele pășteau doar supravegheate și că ofițerii lagărului din Periprava care îi monitorizau pe deținuții politici ce construiau digurile din comună erau singurii care aveau cai. Animalele au fost victime colaterale ale unor săteni, care întindeau capcane pentru a le distrage atenția supraveghetorilor și a le da răgazul deținuților să ia pâinea ascunsă din timp în tufișuri.
           Caii din Pădurea Letea - arie strict protejată din Rezervația Biosferei Delta Dunării - reprezintă un subiect controversat pentru botaniști și iubitorii de animale, dar și pentru iubitorii cărnii acestora. Unii spun că animalele lăsate în sălbăticie cu câteva sute de ani în urmă au distrus biosfera din Pădurea Letea. Alții sunt de părere că natura trebuie lăsată în cursul ei firesc, iar locuitorii pot să-și facă datoria de a o proteja.
           Localnicii își amintesc că unii angajați ai lagărului din Periprava care trăiau în satul Letea scăpau caii de chinuri și le dădeau drumul pe grindurile Deltei.

           În Delta Dunării, activitatea de protecție a naturii a fost organizată încă din 1938 când Pădurea Letea a fost declarată arie protejată de către Academia Română. În anul 1990, Delta Dunării și alte componente adiacente, în suprafață de circa 580.000 de hectare, a fost declarată rezervație a biosferei, se menționează pe site-ul ARBDD.

           Pădurea Letea a fost împrejmuită pentru prima dată în 1994, dar gardul a rezistat până în anul 2000. În 2009, autoritățile inițiau un proiect prin care se pornea de la acceptarea faptului că populațiile de cai evadate în mediul natural pot fi transformate în parte integrantă a peisajului și pot deveni o atracție pentru vizitatori.
          Niciunul dintre programele de ecoturism propuse de diverse fundaţii pentru protecţia animalelor care vizau să „vândă“ ca atracţii turistice caii sălbatici nu s-au concretizat. Până şi rangerii Parcului Naţional Măcin au preferat să cumpere caii de rasă de la Herghelia Mangalia pentru ecoturism în parc.

          Animalele au fost la adăpost câtă vreme nu puteau fi vândute sau transportate fără certificat veterinar. În 2006, Marian Avram, directorul executiv al Direcţiei Sanitar-Veterinare Tulcea, susţinea că 70% dintre caii sălbatici din Deltă sunt bolnavi de anemie infecţioasă (febra de mlaştină, transmisă de la un animal la altul prin intermediul insectelor) şi că trebuie incineraţi în condiţii speciale. Din 2009, în satul Nufăru s-au amenajat ferme de carantină, în care caii sălbăticiţi din Deltă sunt verificaţi de veterinari.
         "Anemia infecțioasă declarată în anii '70 sau '80 a fost o barieră timp de 20 de ani pentru valorificarea cailor. Se aștepta ca acești cai să moară, pentru că o asemenea boală ar fi putut duce la dispariția lor, lucru care nu s-a întâmplat. Sunt acolo acum cai de o frumusețe stranie", afirma fostul guvernator al Rezervației, Grigore Baboianu, în ianuarie 2011, cu câteva luni înainte de scandalul legat de masacrarea cailor din CA Rosetti.

          Doctorul veterinar Ştefan Răileanu spunea în urmă cu câțiva ani că „Aceşti cai sunt o comoară zootehnică, o bază genetică importantă, care ar putea repara tot ce pierd rasele specializate, transmiţând caractere pe linie de adaptabilitate rapidă, rezistenţă la boli, sete şi foame, capacitate de efort îndelungat. Ei reprezintă un laborator viu, o bază de cercetare extraordinară“ .
           În luna mai a anului 2011, coordonatorul de proiecte din cadrul organizației Vier Pfoten România, Kuki Bărbuceanu, a văzut cum, în schimbul a 100 de lei pentru fiecare animal, localnicii maltratau caii sălbatici pentru a-i urca într-un camion care i-ar fi dus la un abator din țară. A anunțat presa și apoi a urmat o mobilizare a voluntarilor pentru a salva aceste animale și pentru a le reda dreptul la viață.
Caii au ajuns în Pădurea Letea în căutarea hranei. Potrivit biologului Viorel Roșca, caii au fragmentat habitatele zonei strict protejate. Odată cu scoaterea lor din această zonă, ecosistemele protejate la nivel internațional se pot reface în aproape cinci ani.

            "S-au făcut analize cu carbon care dovedesc că pădurea s-a format în ultimii 2.400 de ani. Însăși existența unei păduri pe dune de nisip, cu stejari de peste de peste 2 metri diametru, este un lucru deosebit. Prezența cailor a schimbat structura chimică a solului și a fragmentat habitatele. Nu vrem ca acești cai să fie maltratați sau uciși, ci să putem vorbi din nou de habitate prioritare în Pădurea Letea", a declarat biologul Viorel Roșca.
           Până când autoritățile vor găsi o soluție de a proteja și caii și Pădurea Letea, Fundația Vier Pfoten aduce anual tone de furaje pentru cai și taie copci pentru ca animalele să se poată adăpa. Indiferent de soluția găsită tot ce sper e  să nu dispară de tot caii din habitaclul deltei.

 Voi ce părere aveți, ce soluții sunt cele mai viabile ?

Pupăza

Pupăza

            Pupăza (Upupa epops), cucul armenesc sau (regionalisme) nevăstuică, pasăre de balegă este o pasăre insectivoră, migratoare, din familia upupide , ordinul coraciiforme , de circa 28 cm lungime, cu penajul pestriț de culoare cafeniu, cu aripile și coada negricioase, cu dungi transversale albe, cu ciocul cafeniu deschis, lung, ascuțit la vârf și curbat în jos, picioare cenușii, aripi rotunjite și cu un moț de pene mari, roșii-ruginii, așezate ca o creastă în vârful capului, pe care îl poate desface și strânge după dorință. Cuibărește în România, dar pleacă în sezonul rece.

           Are o lungime de 28-29 cm (între mierla neagră și guguștiuc) și o greutate de 75 g. Penajul este similar la ambele sexe. Pupăza are un coloritul viu similar, brun deschis roșcat pe cap, piept și partea anterioară a spinării. Aripile sunt rotunjite la capăt, negricioase, cu dungi transversale albe. Dungile alb-negre ale pupezei sunt prezente și sub aripi, fiind mai vizibile în zbor. Coada este relativ lungă, neagră, barată spre bază de o bandă albă. Pe cap poartă o creastă(moț) erectilă de pene roșcate sau portocalii, ale căror vârfuri sunt pătate cu negru: în funcție de împrejurări, creasta poate fi răsfirată ca un evantai sau strâns lipită de creștet. Ciocul, cu totul aparte, este cafeniu deschis, lung, curbat în jos, îngust și ascuțit la vârf. Picioarele sunt cenușii și potrivit de lungi, pupăza fiind o pasăre mai mult terestră. Cele două degete externe sunt unite printr-o pieliță pe o anumită porțiune. Aspectul deosebit al pupezei ajută la identificarea ei cu destulă ușurință, mai ales că pot fi observate în zone deschise.

           Este răspândită în sudul, centrul și estul Europei . si de asemenea în Delta Dunării (este absentă în Scandinavia și Insulele Britanice), Asia, nordul și centrul și sudul Africii, Madagascar. Este parțial migratoare. Iernează în Africa la sud de Ecuator, Asia de sud și de sud-est. Pupezele din Delta Dunarii și din restul Europei migrează în Africa tropicală . Pupăza preferă regiunile uscate, zone deschise de câmpie cu copaci izolați(cum ar fi Padurea Caraorman, Padurea Letea sau grindul Chilia, livezi, dealuri.
           Hrana pupezei constă din insecte și larvele lor, viermi (viermi de pământ etc.), păianjeni, melci, limacși, miriapode, pe care le capturează la suprafața solului cu ciocul lor lung sau de sub crusta pământului prin bătăi repezi de cioc. Dacă prada este prea mare, o trântește de mai multe ori de pământ pentru a o rupe în bucăți. Prada omorâtă este aruncată mai întâi în sus, apoi este prinsă și înghițită, având în vedere că limba pupezei este mică. Înainte de a înghiți prada sau de a o transporta la pui, păsările o ucid în prealabil. Reflexul uciderii prăzii este instinctiv și se manifestă ca un act automat.
          Își petrece majoritatea timpului pe pământ, cercetând solul cu ciocul în căutarea hrănii. Au un zbor ondulat neregulat, lent, cu bătăi puternice din aripi, urmate de pauze. În timpul zborului, aspectul lat al aripilor pupezelor este clar vizibil, cu creasta ținută adunată pe ceafă. Adesea își ridică penele crestei la aterizare.

           Atunci când sunt alarmate, pupezele își desfac creasta mult în față, până peste cioc, scot un strigăt și fug ca o prepeliță sau își iau zborul, fluturând aripile și ondulându-și corpul ca o ciocănitoare. Coloritul joacă un rol deosebit în camuflarea pupezelor, în caz de primejdie stau lățite la pământ, ca moarte, cu aripile și creasta desfăcute, complet imobile, cu greu putând fi deslușite în ambianța mediului și apoi își iau zborul cu o iuțeală de nedescris.
            Deseori pot fi întâlnite făcând baie în praf, lucru care le ajută să-și întrețină penajul. Pupezele nu sunt păsări foarte retrase, iar perechile deseori își fac cuib în case și clădiri.
           Pupăza este renumită pentru lipsa de igienă și mirosul neplăcut pe care îl emană. În general, dușmanii pupezei evită cuiburile ei din cauza mirosului neplăcut degajat de pui, de femelă, de excremente adunate în cuib și de resturile de mâncare. De aici au pornit diferitele legende legate de particularitățile cuiburilor lor.
            În perioada împerecherii răsună frecvent strigătul ei „up-up-up” sau „uu-puu-puup”, de la care i se trage și numele. Strigătul ei de alarmă seamănă cu un horcăit fâșâit „șree”. Când cântă, pasărea înfoaie penele din jurul gâtului și coboară ciocul în jos; în același timp strânge penele crestei, care apar ca un al doilea cioc îndreptat în sus.
           Cuibărește în scorburi de arbori sau găuri de stâncă, în ziduri dărăpănate, în cavități din sol, în grămezi de pietre, stive de lemne, uneori și în cutii construite special pentru păsări (cuiburi artificiale). Cuibul este simplu, fără așternut special, este slab conturat și căptușit sărăcăcios cu plante, pene, lână, cârpe etc. Are miros neplăcut datorită excrementelor semilichide ce se adună aici în perioada creșterii puilor.
          Femela depune pe fundul de rumeguș al scorburii 5-8 ouă, începând de la sfârșitul lui aprilie până la începutul lui mai. Ouăle sunt eliptice, netede, mate, uneori punctate cu pori evidenți, colorate cenușii, gălbui, oliv sau verzui spre cafeniu. Coaja se pătează în cuib.
          Incubația durează 16-19 zile. Clocitul începe înaintea încheierii pontei și este asigurat de femelă. În perioada clocitului, masculul îi aduce de mâncare. Femela părăsește cuibul doar seara și dimineață pentru scurt timp. Cât clocește, la femelă se dezvoltă glanda uleioasă de la baza cozii, din care, în caz de primejdie, se proiectează un lichid brun-negricios, cu un miros insuportabil nu numai pentru om, dar și pentru dușmanii săi obișnuiți, micile mamifere carnivore. Pe an, are loc o singură clocire, mai rar două.

          Puii sunt nidicoli, adică golași și sunt acoperiți de femelă. Puii se acoperă cu rândul de puf și apoi de pene; puful este lung și sărăcăcios, alb-cenușiu. Puii au gâtlejul roșu, ciocul scurt, drept și gros, gri-albastru cu îngroșare albă; încă de mici, ei își pot desfășura în cuib creasta în formă de evantai. Ciocul puilor ajunge la lungimea normală abia după un an. Puii sunt hrăniți la început numai cu ceea ce le aduce masculul; mai târziu ambii părinți asigură hrănirea. La ivirea unui dușman, puii încep să pufăie ca pisicile, împroșcându-l cu fecalele lor semilichide și silindu-l astfel să se îndepărteze. După 28-30 de zile puii sunt capabili de zbor și părăsesc cuibul. Părinții continuă să-i mai hrănească încă mult timp. Cuibărește în țara noastră, dar pleacă în sezonul rece.
            Pupezele preferă câmpia și dealurile, dar urcă până la 1300 m în Carpați; sunt frecvente mai ales în zonele inundabile ale Dunării, bogate în sălcii scorburoase. Pupezele sunt prezente în România în timpul cald; toamna migrează în Africa Centrală. Retragerea pupezelor spre locurile de iernare din Africa tropicală începe din august și continuă în septembrie și chiar în octombrie. Migrarea are loc în grupuri mici, zburând la înălțime joasă, cu fâlfâirea caracteristică a aripilor, ca la fluture. Când primăvara revin la vechile locuri în care au cuibărit cu un an înainte, pupezele caută aceeași scorbură sau aceeași crăpătură în mal ori în grădinile gospodăriilor.
          Această pasăre inconfundabilă are un istoric lung în cultura umană. Numele său științific și vernacular este onomatopeic în mai multe limbi. Hrana pupezei include insecte dăunătoare agriculturii și silviculturii și utilitatea acesteia în controlul acestor dăunători a fost recunoscută. Pupăza este protejată prin legi naționale.

Pupezele în cultura populară
• În cultura de limbă română, o pupăză ocupă un rol important în acțiunea unui fragment din romanul Amintiri din copilărie, scris de Ion Creangă.

• În trecut, pupăză se mai numea o mică prajitură din categoria colacilor (în sudul Moldovei, posibil și în alte regiuni), mucenicilor (sfinților) ce era facută într-o formă ce amintea de conturul unei pupeze. Se împărțeau atunci când se dădea de pomană; de aici provine expresia “colac peste pupăză”, exprimând ceva ce nu mai e necesar, un surplus, un exces.
• Pupăza a fost folosită ca un hieroglific și venerată în Egiptul antic.
• Pupăza apare în mitologia greacă. Odată un bărbat pe nume Tereus a fost transformat într-o pupăză. Personajul apare mai ales în Păsările de Aristofan.
• În tradițiile islamice (Coran 27:20-28) și unele iudaice (Midrash Mishlei), pupăza este asociată cu Solomon (în arabă fiind numit Suleyman) care vorbea cu animalele, și îi spune acestuia despre Regina din Saba și tărâmul ei magnific.
• Pupezele și sângele lor reprezintă instrumente în multe practici magice medievale vestice, de multe ori asociate cu diferite forme de divinație și necromanție.
• În cultura valenciană, pupăza este numită Palput și este asociată cu penisul.
• Pupăza cu cioc lung a fost aleasă drept pasărea națională a Israelului în mai 2008, o dată cu aniversarea a 60 ani de existență a țării, după un sondaj național adresat unui număr de 155 000 de cetățeni.

Expresii și proverbe românești legate de pupăză
• Cuib de pupăză = a) loc murdar; b) locuință murdară, urât mirositoare,
• Brânza de pupăză = mâncare proastă.
• A i-o țipa în pupăză = a nu ști să păstreze un secret
• A-i cântă (cuiva) pupăza = a-i merge rău; a nu avea noroc.
• A-l spurca (pe cineva) pupăza = a) a auzi, pe nemâncate, pupăza cântând pentru prima oară într-un an; b) (glumeț) a vedea o femeie goală.
• A aduce tot pui (sau ouă) de pupăză = a-i merge totul rău.
• A-i pune (sau a-i da) cuiva o pupăză în obraz = a batjocori pe cineva.
• A-i umbla (ori a-i merge, a-i toca) cuiva gura ca o pupăză = a) a vorbi repede și fără întreruperi. b) a flecări; a fi limbut.
• A bate din pupăză = a vorbi mult; a flecări, a trăncăni.
• Colac peste pupăză sau pupăză peste colac, se spune când peste o pagubă, o nenorocire, o supărare se adaugă o altă pagubă, nenorocire, supărare (și mai mare).