Vis-a-vis de Colegiul Dobrogean „Spiru Haret” e o clădire simplă, oarecum modernizată, care ar trece cu totul nebăgată în seamă dacă n-ar fi sediul unei firme din Tulcea. Clădirea însă este destul de veche, este monument istoric şi are o poveste foarte interesantă.
Însă intenţia bunului paşă, cea de a realiza aici un liceu turcesc, nu s-a putut concretiza, întrucât în ‘71 este înlocuit din funcţie. Succesorul său, Fahry Bey, era mai degrabă un om al armelor, nu al condeiului, aşa că a schimbat destinaţia clădirii. Cum în apropiere se găsea închisoarea oraşului, iar pe malul Dunării (actuala zonă industrială) locul de execuţie al prizonierilor, ce altă destinaţie mai potrivită era să fie pentru clădire, decât cea de sediu pentru jandarmeria turcească (un fel de poliţie de astăzi). În alte surse, se zice că a rămas neutilizată până la războiul de independenţă, când a fost transformată în cazarmă. După plecarea turcilor, clădirea capătă (pentru multă vreme) o funcţie şi mai importantă decât cea de până atunci şi anume Primărie a oraşului Tulcea.
Povestea cerchezilor
Spuneam mai sus că cerchezii au donat bani pentru construirea unui liceu turcesc, ajuns de fapt Jandarmerie, iar apoi Primărie. Dar să vedem cine au fost cerchezii şi care-i povestea cu datul banilor, pentru că în orice colţişor de Tulce ne-am duce, găsim câte o povestioară foarte captivantă. Cerchezii erau originari din Caucaz, acolo unde pentru 30 de ani a existat un stat al cerchezilor. La presiunile ruşilor , statul se prăbuşeşte în 1859, iar cerchezii pleacă în pribegie. Un număr destul de mare dintre ei (400.000 la număr, după unele izvoare) vin şi cer adăpost în Imperiul Otoman.
Turcii îi primesc cu braţele deschise şi îi colonizează în Balcani, dar şi prin părţile noastre. Cerchezii se bucură de mari favoruri. Primesc pământuri bune, fiecare familie primeşte câte o pereche de boi, un cal şi plug, li se dă voie să folosească lemnul din păduri ca să-şi construiască case şi pentru meşteşuguri. Cele mai mari concentrări cercheze din Dobrogea au fost de altfel în zone împădurite: Slava Cercheză, Horia, Turda, Ortachioi, Başchioi, Isaccea şi Mihai Bravu.
Cireaşa de pe tort în ceea ce priveşte favorurile e că sunt scutiţi de obligaţii fiscale către mai marii Imperiului timp de şapte ani.
În condiţiile acestea, firesc, cerchezii ajung în scurt timp la o anumită bunăstare. Acum atenţie, – fază tare! O delegaţie de 12 bei cerchezi se prezintă la Constantinopol şi cer permisiunea de a dona o mare sumă de bani, ca semn de recunoştinţă pentru bunăvoinţa sultanului. Suma de bani, considerabilă, reprezenta impozitul neplătit pe câţiva ani, întrucât cerchezii nu puteau concepe ca locuitorii unei ţări să nu-şi facă datoria de contribuabili. Banii strânşi de cerchezi sunt folosiţi la construirea unor edificii importante la Tulcea (Konacul Paşalelor, localul de liceu devenit apoi jandarmerie şi geamia cea mare), Măcin (local de şcoală şi un Konac) şi Rusciuc (impozantul „palat” al liceului turcesc).
Dar pe cât de harnici şi corecţi în afaceri s-au dovedit cerchezii pe timp de pace, pe atât de cruzi şi prădalnici s-au arătat în timp de război. Un călător german spunea despre ei că „sunt hoţi şi tâlhari, care nu lasă în urmă decât pietrele de moară şi fierul fierbinte”.
După război se retrag împreună cu populaţia turcă din Dobrogea. Fărădelegile şi abuzurile săvârşite de ei însă au ajuns atât de vestite, încât după război, la congresul din 1878, li se interzice cu desăvârşire să revină în părţile europene ale Imperiului Otoman.
Nicolae Bălăşescu
Pentru că tot am vorbit de Ismail Bey şi intenţia lui de a înfiinţa un liceu turcesc, să amintim că tot acest paşă s-a preocupat şi de învăţământul românesc, numindu-l pe Nicolae (Nifon) Bălăşescu în funcţia de „director” (inspector) al şcolilor româneşti din Dobrogea. Cum bustul acestuia se găseşte în Parcul Personalităţilor, să spunem câteva cuvinte şi despre domnia sa.
Sibian de loc, Nicolae (Nifon) Bălăşescu e implicat în revoluţia de la 1848, când participă ca şi delegat la Marea Adunare de la Blaj. E arestat de autorităţile maghiare, dar eliberat la presiunea maselor. E nevoit să părăsească Ardealul şi să se stabilească în Bucureşti, unde e profesor, director de seminar, publică lucrări teologice, manuale, dicţionare. Se călugăreşte în 1852 sub numele de Nifon.
La chemarea unor mocani ardeleni stabiliţi în Dobrogea, vine la Tulcea în 1870 ca să-i înveţe carte pe copiii dobrogenilor. Pe atunci, în Ţara Turcească, adică Dobrogea de atunci, românii aveau ce-i drept şcoli de-ale lor, dar foarte puţine, fără dascăli de ispravă, fără cărţi româneşti şi care funcţionau doar atâta timp cât se găsea vreun dascăl. În articolul „Românii în Dobrogea”, Nifon Bălăşescu scrie cum găseşte învăţământul românesc:
„Cercetând eu oraşul, mergând la biserica bulgărească, era o şcoală publică mare, un fel de gimnaziu. De aici mersei la biserica germană, care era mare şi frumoasă, iar şcoala cea mare şi frumoasă pentru băieţi şi fete o împodobiseră mai mult. Asemenea toate naţionalităţile îşi aveau şcoala pe lângă biserică. Mersei şi la biserica românească, Sfântul Nicolae, dar mă întristai de suflet că şcoală lângă dânsa nu are ca şi alte neamuri.”
Nifon Bălăşescu reuşeşte să câştige în scurt timp simpatia şi preţuirea guvernatorului Ismail Bey şi din funcţia în care e numit, reorganizează şi animă şcoala românească din nordul Dobrogei. Aduce dascăli din Ţara Românească şi înfiinţează 21 de şcoli primare în zonă, dintre care una la Măcin şi una la Babadag. La Tulcea, se înfiinţează şcoală de băieţi în 1872 şi de fete în 1879, care vor deveni mai apoi şcoli de stat: Şcoala nr 1 de băieţi şi Şcoala nr. 1 de fete.
Va continua….
Sursa : Lidia Visan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu