D’ale Tulcei – partea a 7 a

Românii din Dobrogea

           Ne-am obişnuit să vorbim mai tot timpul despre multele etnii conlocuitoare din zonă, despre diversitatea etnică, despre multiculturalitate. Să vorbim însă niţel şi despre românii din Dobrogea, care au stat pe aceste pământuri din cele mai vechi timpuri. Cei mai vechi dintre ei, urmaşii geţilor şi romanilor de odinioară (să nu uităm că aici a dospit mai întâi şi mai întâi părticica de popor român) purtau numele de dicieni/decieni. Lor li s-a adăugat de-a lungul timpului alţi români din Ţara Românească, veniţi aici din diferite motive. Unii fugeau de boier şi de prigoană, găsind, culmea, la turc o viaţă mai bună, alţii veneau pentru munci agricole.
           Dar cei mai mulţi au fost păstorii veniţi din Ardeal, de prin împrejurimile Sibiului şi Făgăraşului, care coborau cu turmele de la munte şi le aduceau pe drumul transhumanţei până în lunca şi bălţile Dunării. Veneau pe la noi şi că-i iarba mai grasă, dar şi pentru că aveau niţel  probleme cu autorităţile, pe atunci austriece, care puneau beţe în roate păşunatului. Aşa că mulţi dintre ei vin şi se stabilesc definitiv aici, întemeind sate mari, cu oameni gospodari. Multe sate de pe la noi amintesc de originile celor care le-au întemeiat sau le-au locuit: Sâmbăta Nouă, Făgăraşul Nou, Alba, Turda şi multe altele.

          Să cinstim cum se cuvine memoria acestor români, care au fost adevăraţi pionieri la timpurile lor. Ei au venit şi s-au stabilit pe acest pământ nu totdeauna primitor, nu numai cu turmele mii, dar aducând cu ei şi multă carte şi simţire românească. Lor le datorăm primele şcoli româneşti din judeţ (pare-mi-se cea de la Greci), căci, fiind oameni înstăriţi, se grupau mai multe familii şi aduceau un dascăl de prin Ţara Românească, pe care-l plăteau ca să-i educe pe copiii lor. Grele timpuri. Tot ei l-au convins pe Nicolae (Nifon) Bălăşescu, sibian de-al lor, fost participant la revoluţia din 1848, să vină în Dobrogea să-i înveţe pe copii carte românească, cel despre care spuneam data trecută că a fost organizatorul şi animatorul şcolii româneşti din Dobrogea de Nord.
          După retragerea turcilor, noua administraţie românească ia în primire multe spaţii nelocuite, pământuri nelucrate, o ţară cu multe „populaţiuni”, aşa că pentru a popula, dar şi pentru a spori elementul românesc în zonă, aduce colonişti români, mai ales veterani de război.
         Cam asta-i pe scurt cu românii din Dobrogea.

Românii în Tulcea

         Fiecare dintre bisericile vechi din Tulcea aminteşte de comunitatea etnică, neamul ce le-a înălţat şi s-a îngrijit de ele. După cum ştie mai tot tulceanul (pentru că multe dintre denumiri s-au păstrat până astăzi), avem o biserică bulgărească (cea cu ceas), una armenească (cea de pe Concordiei), una grecească şi una rusească. Însă care dintre bisericile din oraş aminteşte de comunitatea românească, cea care a fost dintotdeauna cea mai numeroasă? Ei bine, sunt două biserici: Biserica Sf. Nicolae, actuala Catedrală şi cea a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, de pe Dealul Mahmudiei. Despre acestea două, şi mai ales despre Catedrală, ar trebui să scriem pagini în şir. Încercăm să spunem câte ceva din povestea lor foarte interesantă.

         Începuturile lor le găsim undeva pe timpul stăpânirii turceşti, când după terminarea unui război de-al turcilor, populaţia evacuată din deltă şi din împrejurimi vine şi se aşează în Tulcea. Cei proveniţi din Beştepe, au venit cu tot cu odoarele bisericii lor şi şi-au întemeiat pe la 1846 o bisericuţă mică, din lemn, aproximativ pe locul actualei Catedrale. Cine iese la plimbare pe bulevard şi e un picuţ atent, va observa în curtea Bisericii Sf. Nicolae, spre Centrul Civic un mic obelisc, care marchează locul vechii bisericuţe. Cu timpul, bisericuţa se şubrezeşte şi era nevoie de una nouă, mai mare, mai potrivită pentru suflarea românească din oraş.
          Cum pe timpul acela eram sub stăpânire turcească, creştinii din imperiu trebuiau să obţină pentru înălţarea unei noi biserici o „iradea” (autorizaţia de construcţie de astăzi) direct de la sultan. Greu lucru, pentru că iradeaua asta costa şi mulţi bani şi trebuiau şi multe demersuri pe lângă autorităţi. Apoi mai era o chestiune de luat în calcul: bisericile creştinilor nu trebuiau să fie mai înalte decât geamiile sau chiar decât casele musulmanilor. Aşa că ce se întâmpla?
          Fie se construiau biserici niţel „îngropate” în pământ, de trebuia la intrare să cobori pe scări, ca la biserica monument de la Istria, din judeţul Constanţa, fie se construiau biserici fără turle, pentru că autorităţile otomane oricum nu îngăduiau folosirea clopotelor (cel puţin în prima perioadă). Uitaţi-vă mai cu atenţie la Biserica cu Ceas şi la cea Grecească din Tulcea! Veţi vedea că arată cam la fel, cu acoperiş în două ape şi cu turnul clopotniţei separat oarecum sau de tot de corpul principal al bisericii, fiind adăugate mult mai târziu, după plecarea turcilor din provincie.
         Acum putem să înţelegem mai bine faptul istoric petrecut cu Catedrala noastră şi anume că a fost singura biserică din Imperiul Otoman care a primit autorizaţie specială să îşi înalţe trei turle pe corpul bisericii. Înalta favoare făcută catedralei românilor din Tulcea a fost posibilă în urma intervenţiei Guvernatorului Dobrogei, Rezim Paşa, cel despre care vă spuneam că a făcut mult bine românilor, a sprijinului consulului francez Emil Langle  – despre care iarăşi spuneam că a fost un prieten al românilor şi a episcopului Dionisie. Printre fruntaşii români care au stăruit pentru ridicarea bisericii se numără Costache Boambă, Petru Hagi Ion, Mihalache Petrescu, Vasile Nedelcu Gâscă, fraţii Sotireşti, Gheorghe Uzum Toma şi alţi buni români.
         Despre anii exacţi când a fost construită Catedrala sunt mai multe variante; să zicem că pe la 1868 clădirea era terminată la roşu, fiind tencuită şi zugrăvită abia după alipirea Dobrogei la România. Viitoarea catedrală era de mare însemnătate şi pentru autorităţile române, dovadă că însuşi regele Carol I sprijină înălţarea ei, înzestrând lăcaşul de cult cu galbeni şi vase de argint.


         Ca să ne facem idee ce reprezenta biserica Sf. Nicolae pentru români, o să relatăm un fapt vrednic de pomenire. La un moment dat biserica bulgărească se desparte de Patriarhia din Constantinopol, iar bisericile româneşti din Dobrogea nu mai ştiu de cine să asculte: de Mitropolitul bulgar, Grigorie al Rusciucului sau de cel grec, Mitropolitul Dionisie. O parte din bisericile din Dobrogea, mai ales acolo unde era populaţie amestecată, a început să asculte de bulgari; cea mai mare parte însă era în aşteptare, „cu ochii” pe Biserica românească din Tulcea, actuala Catedrală, vrând să se orienteze în funcţie de decizia acesteia.
         Disputa între bulgari şi greci a ţinut ceva şi în tot acest timp biserica cea nouă, Sf. Nicolae a fost închisă din ordinul autorităţilor turceşti. Guvernatorul turc, Fahri Bei, crezând că aşa îşi va atrage simpatia populaţiei, sprijinea biserica bulgară. Românii oficiau slujbe în biserica veche, total neîncăpătoare şi nepotrivită pentru numeroasa populaţie românească. De aceea, în 1876 românii din Tulcea înalţă o nouă biserică, cea cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena de pe strada Nicolae Bălcescu, cea care a fost cunoscută mult timp drept „Biserica Mocănească” (de la mocanii prislăveni care se pare că au întemeiat-o).

         În acest timp se depuneau mari strădanii ca Biserica Sf. Nicolae să admită întâietatea Exarhatului Bulgar, pentru că ea avea întâietate asupra tuturor bisericilor româneşti din Dobrogea şi dacă s-ar fi supus, asta ar fi însemnat supunerea întregii biserici româneşti din Dobrogea. Se punea mare presiune pe ctitori, unii fiind chiar întemniţaţi, dar cu toată prigoana, aceştia au rămas neclintiţi.


         Anul 1878, când după război, Tulcea cunoaşte o scurtă guvernare rusească, găseşte Catedrala neterminată şi încuiată. Urmaşul lui Dionisie, Mitropolitul Nichifor, profită de retragerea turcilor şi, fără a cere voie ruşilor care se instalaseră în zonă, ia o iniţiativă curajoasă: convoacă poporul român în vechea bisericuţă, căci era Sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, iar după utrenie, la îndemnul mitropolitului, norodul ridică icoanele şi steagurile din vechea biserică, rupe peceţile de la cea nouă şi continuă acolo oficierea Liturghiei. Bulgarii bineînţeles se revoltă, înştiinţează pe Guvernatorul rus, Beloţercovici, care vine la faţa locului şi ameninţă cu pedepse aspre pe vinovaţi. Mitropolitul Nichifor însă are o atitudine demnă şi energică, vine cu argumente puternice, care-l domolesc în cele din urmă pe guvernator, care n-are ce să facă decât să se resemneze şi să admită faptul ca împlinit. Am uitat să vă spun că între timp, înştiinţaţi dinainte, românii au demolat bisericuţa veche, ce abia se mai ţinea pe picioare.
         Pentru această faptă vrednică, dar şi pentru că a scăpat oraşul de la o distrugere sigură (în martie 1877, episod relatat într-o ediţie anterioară), Mitropolitul Nichifor a fost cinstit nu numai de către tulceni, dar şi de autorităţile române, care i-au asigurat o pensie, şi de către episcopii români ai Dunării de Jos, care i-au îngăduit să săvârşească slujbele arhiereşti. Trecut la cele veşnice puţin după alipirea Dobrogei, a fost înmormântat în faţa altarului Bisericii Acoperământul Maicii Domnului de lângă Cimitirul Eroilor.

         Înălţată şi împodobită cu multă jertfă şi trudă de către enoriaşii români, Biserica Sf. Nicolae va cunoaşte o scurtă perioadă de glorie, căci în timpul Primului Război Mondial, sub ocupaţie străină, este jefuită de odoare şi icoane şi lăsată în paragină. Dar despre toate acestea, într-un episod viitor.



Va continua….


Sursa : Lidia Visan