D’ale Tulcei – partea a 5 a

           E drept, Tulcea nu prea are cu ce să se laude la capitolul clădiri. Pe dealuri, mai mult case, mai vechi, mai noi, construite după cum l-a tăiat pe fiecare capul. Casele mai acătării de prin centru au fost demolate în „epoca de aur”, ca să facă loc bulevardelor şi blocurilor de azi. Nici ce s-a construit de ceva vreme încoace nu putem spune că sunt mai de Doamne ajută.
           De pe vremea când lumea mai ştia încă să construiască cu grijă pentru frumos şi armonie, puţine clădiri au mai rezistat. Şi acelea, însă, vai de ele. Unele pitite printre blocuri, altele părăsite de proprietari, la unele le cad olanele de pe acoperiș, altele au geamuri sparte şi ierburi în curte. Toate aşteaptă vremuri mai bune, în care să fie cosmetizate şi readuse la valoarea lor de altădată, fără să ştie însă că de fapt pământul de sub ele e mai preţuit decât uscăturile şi înfloriturile de la geamuri.

           În atmosfera aceasta, cam sumbră pentru casele Tulcei de altădată, primim cu bucurie două veşti bune: două clădiri de patrimoniu din Tulcea, de mare valoare, şi-au recăpătat înfăţişarea frumoasă de altădată. E vorba de Palatul Paşei (Muzeul de Artă) şi Casa Avramide (fostul Muzeu al Deltei Dunării), care au fost reabilitate ca la carte, pentru a forma împreună un nou muzeu: Complexul Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord Dobrogean.
           Despre ce va fi şi cum va fi pe mai departe, nu sunt în măsură a-mi da cu părerea; asta rămâne să aflăm împreună în curând. Treaba noastră este să ne aducem aminte şi să povestim despre Tulcea de altădată şi despre clădirile ei, aşa că să purcedem la treabă şi să povestim despre una dintre clădiri, cea a Palatului Paşei. Mai spunem doar atât: clădirile arată surprinzător de bine, parcă abia acum le descoperim frumuseţea, pe care înainte doar o intuiam.

Palatul Paşei

           Foarte puţini tulceni ştiu care sau unde este Palatul Paşei din Tulcea. Mai mult cunoaştem clădirea respectivă drept sediu al Muzeului de Artă, precum a fost din 1982 până în zilele noastre.  Bătrânii oraşului mai ştiu că până în 1970 aici a fost sediul Sfatului Popular Raional Tulcea, iar cu ceva timp înainte a servit drept sediu pentru Prefectura Judeţului Tulcea, Tribunal şi Parchet.
           Ca să aflăm de ce s-a numit  Palatul Paşei, cine şi pentru ce a construit-o, trebuie să dăm timpul înapoi până pe la 1860, când Tulcea era un mândru oraş, cu activitate portuară şi comercială intensă, cu populaţii felurite şi numeroase consulate străine. Francezul Camile Allard nota în 1856 despre Tulcea ca fiind „cel mai mare oraş din această parte a Turciei”, are o poziţie încântătoare,  iar „portul său este foarte frecventat şi face un mare comerţ.”

           Stând astfel lucrurile cu Tulcea noastră, nu ne mirăm că în 1860 turcii aleg oraşul drept reşedinţă de „sangeac”. Aici este  nevoie de câteva  lămuriri. Precum România e împărţită în judeţe şi comune, aşa şi Imperiul Otoman a cunoscut o împărţire admi-nistrativă:  în guvernământe sau „vilaeturi”, cum a fost Vilaetul Dunării de Jos, în departamente sau „sangeac”-uri, cum a fost sangeacul Tulcea, care cuprindea aproximativ Dobrogea, şi în districte sau „cazas”. Sangeac-ul administrat de la Tulcea cuprindea districtele Kilia, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Sulina, Hîrşova, Babadag, Kustendje – actuala Constanţa, Medgidia, Mangalia, Cernavodă şi Silistra.
           Acum, la aşa funcţie, trebuia şi un sediu administrativ pe măsură, aşa că între anii 1863 – 1865 este construit acest Palat al Paşei despre care vorbim.  Astăzi, în oraşul nostru  modern, clădirea cu parter şi etaj se pierde printre celelalte clădiri şi blocuri, dar la vremea aceea trebuie să ne-o închipuim ca fiind o clădire impunătoare, o noutate arhitectonică pentru toată Dobrogea. De altfel, au fost aduşi meşteri din Occident special pentru construirea Palatului, care devenea prima clădire în stil neo-clasic din Dobrogea.

           Nici poziţia unde a fost construită nu a fost aleasă la întâmplare. Aproape de cheiul Dunării, acolo unde se concentra principala activitate a oraşului, dar şi ca să fie vizibilă de pe corăbiile ce străbăteau Dunărea şi să arate astfel, prin măreţia sediului administrativ turcesc, că tulcenii o duc bine sub ocupaţie turcească. Apoi, după cum era şi normal, au fost construite,  în zona centrului de atunci, clădiri precum geamia, băile publice, reşedinţa guvernatorului, închisoarea oraşului, liceul turcesc.
           În acest Palat Administrativ au muncit atât guvernatorii de sangeac, numiţi „mutesarifi” sau „mutesellimi”, dar şi guvernatorii districtelor de care ziceam mai sus, numiţi „murdiri”. Tulcea a cunoscut şapte guvernatori de sangeac, în ordine cronologică: Suleiman Bei, Resid Pasa, Razim Pasa, Suleiman Bei a doua oara, Ismail Pasa, Fahri Bei, Ali Bei, Said Bei şi Fahri Bei a doua oară. Dintre toţi, doi s-au făcut remarcaţi: Ahmed Rezim Paşa (1864 – 1867) şi Ismail Bey (1868 – 1871), pe timpul cărora s-au înălţat o serie de clădiri publice şi s-a instalat o conductă pentru alimentarea cu apă a geamiei.
           Ismail Paşa, român macedonean din Albania, a ajutat mult populaţia nemusulmană şi şcolile româneşti. Pe la 1871, el l-a însărcinat pe Nicolae (Nifon) Bălăşescu să reorganizeze învăţământul în multe localităţi dobrogene.
           Lui Ahmed Rezim Paşa, printre multe altele, se pare că îi revine şi meritul de a fi înălţat Palatul Paşei. De altfel, despre acest paşă avem multe cuvinte de laudă venite de la consulul francez de la acea vreme, care spunea despre el că „a administrat cel mai bine Dobrogea”, iar pentru Tulcea, că a contribuit decisiv la construcţia modernă a oraşului.  Dar Ahmed Rezim Paşa a mai construit ceva în Tulcea, şi anume propria reşedinţă. Aproape de locul său de muncă, de Palatul Administrativ, pe actualul loc al Colegiului Dobrogean Spiru Haret. O reşedinţă frumoasă, numită undeva „proprietatea de pe deal, casele lui Resim Paşa”.
           Dupa alipirea Dobrogei la România, localul a fost folosit de Poliţia Tulcea ca sediu, iar din 1883 şi până în 1928 aici va funcţiona prima şcoală secundară românească din Dobrogea- Gimnaziul real de băieţi, Colegiul Dobrogean „Spiru Haret” de astăzi.

           Revenind la Palatul Paşei, cu siguranţă sălile lui or fi înregistrat multe evenimente şi întâmplări notabile pentru oraşul Tulcea. A rămas în istorie unul dintre ele, cel din martie 1877, când tot Imperiul Otoman era în prag de război şi când guvernator era Said Paşa.  Acesta, nu ştim bine din ce considerente, privea oraşul Tulcea drept un „cuib de răzvrătiţi” şi nici una, nici două, se hotărî să-l distrugă, cu ajutorul unei escadrile de război ancorate în port.
          Toţi capii comunităţilor locale şi notabilii oraşului au fost convocaţi de urgenţă la „Konak”, cum i se mai spunea Palatului Paşei. Sala de festivităţi a palatului gemea de lume impacientată. Guvernatorul Said Paşa a citit decretul imperial, prin care se ordona distrugerea prin bombardament a oraşului Tulcea. Se dădea populaţiei un ragaz de 48 de ore ca să se poată retrage. Nu s-a permis nicio obiecţie, iar sala a fost imediat evacuată cu forţa.
          Bineînţeles, ştirea s-a răspândit fulgerător, iar panica a pus stăpânire pe tot oraşul. Cei care erau mai cu stare au apucat de şi-au trimis familiile cu vaporul în locuri mai sigure. N-a fost, însă, ca Tulcea să fie bombardată şi deci distrusă, căci s-au sesizat la timp consulii străini din Tulcea, iar mai apoi patriarhul din Constantinopol, care au intervenit pe lângă sultan. Said Paşa a fost destituit printr-un ordin telegrafic, pe motiv că furnizase ştiri inexacte despre stările de lucruri din Dobrogea. Este înlocuit cu Fahri Bei, care mai ocupase această funcţie şi care era cunoscut şi chiar simpatizat de către localnicii creştini.
         Cu toate acestea, Fahri Bei, sosit în oraş în ziua de 7 aprilie 1877, n-apucă să stea prea mult la serviciu, în Palatul Paşei, pentru că a doua zi e silit să plece. Se declarase război, iar armatele ruseşti erau pe drum.


Va continua…


Sursa : Lidia Visan