Armenii
Nu ştim exact câţi armeni mai sunt azi în Tulcea (dacă mai sunt), dar cândva era o comunitate destul de numeroasă. În 1900 erau circa 2600 de armeni, cei mai mulţi în Sulina, Tulcea şi Babadag.
Comunitatea din Tulcea era formată mai mult din neguţători, bijutieri şi ceasornicari care s-au stabilit în Tulcea pe vremea „boom”-ului economic, cunoscut acum multe decenii de oraşul nostru. Ca şi celelalte etnii din Tulcea, armenii aveau cartierul lor – Mahalaua Armenilor, formată din străzile de azi Banatului (fostă a Fabricii), Concordiei (fostă Gura Pieţei) şi Al. Ciucurencu (fostă Armenească). Cum or fi arătat casele armenilor de pe străzile astea n-avem cum şti, pentru că s-au prăpădit de mult; ultima casă cu specific armenesc care se mai păstra, cea de pe Concordiei, mai sus de biserică (din spusele oamenilor), se pare că a dispărut în urma unui incendiu.
Pe la 1830, armenii din oraş, dar şi cei aflaţi în tranzit prin Tulcea, au pus mână de la mână şi au înălţat pe strada Concordiei, un locaş de cult propriu. Mai întâi un mic paraclis, iar din 1882 o biserică mai mare, cu hramul Sfântul Grigorie Luminătorul. (Mai puţin cunoscut e acest sfânt poporului român şi asta fiindcă el este cel care în 294 a creştinat pe regele armenilor, Tiridates, Armenia devenind în acest fel primul stat creştin.)
De-a lungul timpului, comunitatea de armeni din Tulcea s-a tot împuţinat, astfel că pe la 1910 nu prea mai erau armeni care să întreţină aşa cum se cuvine biserica. Drept urmare, e părăsită şi lăsată în paragină până în 1977, când românii preiau biserica. O biserică peste care trecuse nu numai timpul, ci şi două războaie, astfel că era aproape ruinată, cu arhiva distrusă sau rătăcită. Românii o reclădesc şi o pictează, aşa că singurele lucruri care mai amintesc azi de vechii enoriaşi armeni sunt numele bisericii (s-a păstrat denumirea de Biserica Armenească) şi plăcile din curtea bisericii, inscripţionate în limba armeană veche (care încă mai aşteaptă a fi descifrate). Ca fapt divers, mai spunem că biserica avea o curte mult mai spaţioasă decât cea de azi, dar mare parte din ea a fost cedată în perioada comunistă, pentru a face loc blocurilor din apropiere.
Aromânii
Despre aromâni, macedo-români, sau mai popular, machedoni, vorbeşte foarte frumos Nicolae Iorga în articolul „O comoară a neamului”, în care îi denumeşte „oameni de credinţă şi de vitejie, călăuzi, ostaşi, ctitori de oraşe, străbătători de ţări şi mari creatori. I-am primit ca pe nişte pribegi, când ei sunt invitaţii noştri şi i-am tratat uneori ca pe nişte miluiţi, când ei nu ştiu ce înseamnă mila nimănui…”.
Până pe la 1877 macedo-românii erau puţin numeroşi în Dobrogea. Sunt menţionaţi pe la 1871, când e numit în funcţia de guvernator al sangeacului Tulcea Ismail Bey, un român macedonean din Albania, trecut la Islamism şi care vine în oraş însoţit de „o mulţime dintre rudele şi cunoştinţele sale”. Probabil de aici vine atitudinea binevoitoare a paşei faţă de românii dobrogeni, pe care i-a ajutat să-şi înfiinţeze şcoli.
Aromânii vin şi se stabilesc în număr mare după 1925, când regele Carol II dă o hotărâre în acest sens. Din acte reiese că aromânii stabiliţi în Tulcea proveneau din localităţile Scopie, Ohrida, Bitolia.
Parcul Personalităţilor din Tulcea cuprinde bustul istoricului de artă Orest Tafrali, despre care se ştie că era macedonean de origine, născut în Tulcea.
Bulgarii
Au venit în număr mare de prin părţile Basarabiei în timpul războaielor ruso-turce. La venirea lor în Tulcea, oraşul se întindea mai mult pe Dealul Monumentului şi Mahmudiei, iar în vale Dunărea făcea legea; aşa că bulgarii ocupă „malul” dinspre Dealul Mahmudiei al golfului Dunării. Mahalaua Bulgărească cuprindea străzile Păcii, Mahmudiei (partea de jos), Potcovari, Dragoş-Vodă, dar case bulgăreşti găsim în număr mare şi în alte părţi ale oraşului. E de reţinut că strada Păcii s-a numit mult timp Strada Basarabilor, tocmai de la populaţiile stabilite aici şi provenite din Basarabia.
Comunitatea bulgarilor din Tulcea era cândva una foarte numeroasă (a doua ca mărime după români; pe la 1878 erau 7744 bulgari) şi foarte activă (aveau şcoală primară şi secundară, club literar, societate feminină şi o grămadă de prăvălii).
Biserica cu Ceas este înălţată de bulgari în 1857, pe locul celei vechi, de lemn, ridicată încă din 1830. În pisania de deasupra uşii bisericii era scris: „S-a zidit biserica cu hramul Marele Mucenic Gheorghe de obştea comunităţii bulgare”. Cine are curiozitatea, va găsi în spatele bisericii nişte monumente foarte interesante (din păcate uitate, degradate şi deloc puse în valoare) printre care mormântul lui Dumitrache Todorof şi al soţiei sale Sultana, al lui Hagi Veliu, cei care au contribuit cu danii importante la construirea bisericii.
Clădirea veche din apropiere, care a servit drept sediu la tot felul de firme, nu e o oarecare: a fost la 1882 Şcoala Naţională Bulgară de Fete, întemeiată prin grija Societăţii feminine „Speranţa” şi a Societăţii bulgare de lectură, aşa cum stă scris pe placa în limba bulgară de pe frontispiciul clădirii. În dreapta bisericii se mai afla o clădire de-a bulgarilor, demolată la un moment dat şi anume Şcoala Primară bulgară şi Gimnaziul bulgăresc, înfiinţate în 1858 din iniţiativa filantropului bulgar Hagi Veliu si a profesorului Isvolsky.
Despre bulgari ar mai fi interesant să povestim puţin despre exodul sau migraţia lor, căci a fost una destul de consistentă. În 1812, când ocupă Basarabia, ruşii, evident vor să colonizeze partea ei de sud, părăsită de tătari, cu populaţie creştină, adusă din Balcani. Se evita, binenţeles, atragerea românilor, aşa că au fost preferaţi bulgarii. 4000 de familii sunt aduse atunci în mod oficial din Bulgaria. După un timp însă, din cauză regimului şi a serviciului militar, o parte dintre ei preferă să plece, imigrând în nordul Dobrogei, adică aici la noi. Marele exod bulgar se produce însă abia după 1828. Acum fug circa 25 000 familii bulgare, cele mai multe spre Basarabia şi Rusia. Ce se întâmplase?
În timpul războaielor ruso-turceşti, pentru că vroiau libertate şi independenţă, bulgarii i-au sprijinit pe ruşi, aşa că după război turcii nu au întârziat să-i persecute pe bulgari. De teamă să nu se depopuleze de tot provincia, Poarta dă amnistia în 1830, astfel că o parte din bulgari se întorc, pe când alţii sunt opriţi din drum şi întemeiază aşezări în preajma drumului Constanţa – Babadag – Isaccea. Un număr important se stabilesc acum şi în oraşul Tulcea.
Pe la 1900 numărul bulgarilor atingea 26 000 numai în judeţul Tulcea. Numărul lor s-a redus drastic după 1877 şi mai ales după Al Doilea Război Mondial, când s-a făcut schimbul cu populaţia românească din Cadrilater, circa 61.000 de bulgari părăsind atunci judeţele Tulcea şi Constanţa.
Momentul, istoric pentru locuitorii Tulcei, a rămas în memoria multora dintre ei: „Ţiu minte când au plecat din oraş, când îi încărca pe şlepuri, chiar aici în port, pe bulgari şi pe sârbi. Îi lua cu căruţa, cu bagaje, cu tot; pe vremea aia îi despăgubea. Se făcea un schimb de populaţie; le dădea casă în partea cealaltă. Cam 90% din bulgari au plecat atunci din oraş… îi obliga… şi germani au plecat foarte mulţi.
Când eram copil… ştiam şi turceşte şi bulgăreşte, pentru că ne jucam cu toate naţiile… învăţam unii de la alţii… ciupeam de la ei… ei erau obligaţi să înveţe limba română”. – Dl. C., român, 75 de ani.
Va continua….
Sursa : Lidia Visan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu