Dunărea înghețată

           În contrast cu vremea frumoasă ce de câteva zile ne fac viața mai frumoasă, am zis să ne aducem aminte cum arată Dunărea înghețată. Bineînteles că poza nu e de anul acesta, iarna ce tocmai a trecut, nu prea ne-a pus probleme importante. Poza este făcută în apropierea Tulcei .

Dunărea înghețată, în apropiere de Tulcea

Bancul saptamanii

       Gata, zise unul dintre pescari, azi am venit degeaba. Nu mai este nimic de făcut, să ne strîngem sculele şi să plecăm acasă!
- Ba mai avem ceva de făcut.
- Ce?
- Să ne punem de acord cu ce povestim acasă.

D’ale Tulcei – partea a 8 a

         Dacă  data trecută am vorbit despre românii din Tulcea, e rândul să discutăm acum despre etniile oraşului, care tare multe au mai fost şi încă sunt la număr. Ar fi foarte multe de spus despre fiecare neam în parte, despre obiceiurile şi tradiţiile fiecăruia . Pe noi ne interesează aici mai mult cum trăiau odinioară neamurile din Tulcea, unde s-au aşezat, ce clădiri din Tulcea au construit ş.a.m.d. Şi ca să nu fie cu supărare, să spunem câte ceva despre fiecare, în ordine alfabetică.

Armenii 

         Nu ştim exact câţi armeni mai sunt azi în Tulcea (dacă mai sunt), dar cândva era o comunitate destul de numeroasă. În 1900 erau circa 2600 de armeni, cei mai mulţi în Sulina, Tulcea şi Babadag.
         Comunitatea din Tulcea era formată mai mult din neguţători, bijutieri şi ceasornicari care s-au stabilit în Tulcea pe vremea „boom”-ului economic, cunoscut acum multe decenii de oraşul nostru. Ca şi celelalte etnii din Tulcea, armenii aveau cartierul lor – Mahalaua Armenilor, formată din străzile de azi Banatului (fostă a Fabricii), Concordiei (fostă Gura Pieţei) şi Al. Ciucurencu (fostă Armenească). Cum or fi arătat casele armenilor de pe străzile astea n-avem cum şti, pentru că s-au prăpădit de mult; ultima casă cu specific armenesc care se mai păstra, cea de pe Concordiei, mai sus de biserică (din spusele oamenilor), se pare că a dispărut în urma unui incendiu.
         Pe la 1830, armenii din oraş, dar şi cei aflaţi în tranzit prin Tulcea, au pus mână de la mână şi au înălţat pe strada Concordiei, un locaş de cult propriu. Mai întâi un mic paraclis, iar din 1882 o biserică mai mare, cu hramul Sfântul Grigorie Luminătorul. (Mai puţin cunoscut e acest sfânt poporului român şi asta fiindcă el este cel care în 294 a creştinat pe regele armenilor, Tiridates, Armenia devenind în acest fel primul stat creştin.)
         De-a lungul timpului, comunitatea de armeni din Tulcea s-a tot împuţinat, astfel că pe la 1910 nu prea mai erau armeni care să întreţină aşa cum se cuvine biserica. Drept urmare, e părăsită şi lăsată în paragină până în 1977, când românii preiau biserica. O biserică peste care trecuse nu numai timpul, ci şi două războaie, astfel că era aproape ruinată, cu arhiva distrusă sau rătăcită. Românii o reclădesc şi o pictează, aşa că singurele lucruri care mai amintesc  azi de vechii enoriaşi armeni sunt numele bisericii (s-a păstrat denumirea de Biserica Armenească) şi plăcile din curtea bisericii, inscripţionate în limba armeană veche (care încă mai aşteaptă a fi descifrate). Ca fapt divers, mai spunem că biserica avea o curte mult mai spaţioasă decât cea de azi, dar mare parte din ea a fost cedată în perioada comunistă, pentru a face loc blocurilor din apropiere.

Aromânii

        Despre aromâni, macedo-români, sau mai popular, machedoni, vorbeşte foarte frumos Nicolae Iorga în articolul „O comoară a neamului”, în care îi denumeşte „oameni de credinţă şi de vitejie, călăuzi, ostaşi, ctitori de oraşe, străbătători de ţări şi mari creatori. I-am primit ca pe nişte pribegi, când ei sunt invitaţii noştri şi i-am tratat uneori ca pe nişte miluiţi, când ei nu ştiu ce înseamnă mila nimănui…”.

        Până pe la 1877 macedo-românii erau puţin numeroşi în Dobrogea. Sunt menţionaţi pe la 1871, când e numit în funcţia de guvernator al sangeacului Tulcea  Ismail Bey, un român macedonean din Albania, trecut la Islamism şi care vine în oraş însoţit de „o mulţime dintre rudele şi cunoştinţele sale”. Probabil de aici vine atitudinea binevoitoare a paşei faţă de românii dobrogeni, pe care i-a ajutat să-şi înfiinţeze şcoli.
        Aromânii vin şi se stabilesc în număr mare după 1925, când regele Carol II dă o hotărâre în acest sens. Din acte reiese că aromânii stabiliţi în Tulcea proveneau din localităţile Scopie, Ohrida, Bitolia.
        Parcul Personalităţilor din Tulcea cuprinde bustul istoricului de artă Orest Tafrali, despre care se ştie că era macedonean de origine, născut în Tulcea.



Bulgarii

        Au venit în număr mare de prin părţile Basarabiei în timpul războaielor ruso-turce. La venirea lor în Tulcea, oraşul se întindea mai mult pe Dealul Monumentului şi Mahmudiei, iar în vale Dunărea făcea legea; aşa că bulgarii ocupă „malul” dinspre Dealul Mahmudiei al golfului Dunării. Mahalaua Bulgărească cuprindea străzile Păcii, Mahmudiei (partea de jos), Potcovari, Dragoş-Vodă, dar case bulgăreşti găsim în număr mare şi în alte părţi ale oraşului. E de reţinut că strada Păcii s-a numit mult timp Strada Basarabilor, tocmai de la populaţiile stabilite aici şi provenite din Basarabia.
       Comunitatea bulgarilor din Tulcea era cândva una foarte numeroasă (a doua ca mărime după români; pe la 1878 erau 7744 bulgari) şi foarte activă (aveau şcoală primară şi secundară, club literar, societate feminină şi o grămadă de prăvălii).
       Biserica cu Ceas este înălţată de bulgari în 1857, pe locul celei vechi, de lemn, ridicată încă din 1830. În pisania de deasupra uşii bisericii era scris: „S-a zidit biserica cu hramul Marele Mucenic Gheorghe de obştea comunităţii bulgare”. Cine are curiozitatea, va găsi în spatele bisericii nişte monumente foarte interesante (din păcate uitate, degradate şi deloc puse în valoare)  printre care mormântul lui Dumitrache Todorof şi al soţiei sale Sultana, al lui Hagi Veliu, cei care au contribuit cu danii importante la construirea bisericii.
       Clădirea veche din apropiere, care a servit drept sediu la tot felul de firme, nu e o oarecare: a fost la 1882 Şcoala Naţională Bulgară de Fete, întemeiată prin grija Societăţii feminine „Speranţa” şi a Societăţii bulgare de lectură, aşa cum stă scris pe placa în limba bulgară de pe frontispiciul clădirii. În dreapta bisericii se mai afla o clădire de-a bulgarilor, demolată la un moment dat şi anume Şcoala Primară bulgară şi Gimnaziul bulgăresc, înfiinţate în 1858 din iniţiativa filantropului bulgar Hagi Veliu si a profesorului Isvolsky.
       Despre bulgari ar mai fi interesant să povestim puţin despre exodul sau migraţia lor, căci a fost una destul de consistentă. În 1812, când ocupă Basarabia, ruşii, evident vor să colonizeze partea ei de sud, părăsită de tătari, cu populaţie creştină, adusă din Balcani. Se evita, binenţeles, atragerea românilor, aşa că au fost preferaţi bulgarii. 4000 de familii sunt aduse atunci în mod oficial din Bulgaria. După un timp însă, din cauză regimului şi a serviciului militar, o parte dintre ei preferă să plece, imigrând în nordul Dobrogei, adică aici la noi.  Marele exod bulgar se produce însă abia după 1828. Acum  fug circa 25 000 familii bulgare, cele mai multe spre Basarabia şi Rusia. Ce se întâmplase?
        În timpul războaielor ruso-turceşti, pentru că vroiau libertate şi independenţă, bulgarii i-au sprijinit pe ruşi, aşa că după război turcii nu au întârziat să-i persecute pe bulgari. De teamă să nu se depopuleze de tot provincia, Poarta dă amnistia în 1830, astfel că o parte din bulgari se întorc, pe când alţii sunt opriţi din drum şi întemeiază aşezări în preajma drumului Constanţa – Babadag – Isaccea. Un număr important se stabilesc acum şi în oraşul Tulcea.
        Pe la 1900 numărul bulgarilor atingea 26 000 numai în judeţul Tulcea. Numărul lor s-a redus drastic după 1877 şi mai ales după Al Doilea Război Mondial, când s-a făcut schimbul cu populaţia românească din Cadrilater, circa 61.000 de bulgari părăsind atunci judeţele Tulcea şi Constanţa.

       Momentul, istoric pentru locuitorii Tulcei, a rămas în memoria multora dintre ei: „Ţiu minte când au plecat din oraş, când îi încărca pe şlepuri, chiar aici în port, pe bulgari şi pe sârbi. Îi lua cu căruţa, cu bagaje, cu tot; pe vremea aia îi despăgubea. Se făcea un schimb de populaţie; le dădea casă în partea cealaltă. Cam 90% din bulgari au plecat atunci din oraş… îi obliga… şi germani au plecat foarte mulţi.
     Când eram copil… ştiam şi turceşte şi bulgăreşte, pentru că ne jucam cu toate naţiile… învăţam unii de la alţii… ciupeam de la ei… ei erau obligaţi să înveţe limba română”. – Dl. C., român, 75 de ani.



Va continua….


Sursa : Lidia Visan

15 lucruri de știut despre nuferi

Nufăr  Rose Arey

       


   


   Nuferii au fost , sunt și vor fi întotdeauna admirați pentru aspectul lor deosebit, florile albe sau roz, imense, cu frunze cât palma de mari , ce plutesc pe oglinda apei și sunt mereu ocrotite de cei care vor să le extragă din mediul lor natural. Tocmai din cauza distanței față de uscat, se cunosc foarte puține lucruri despre aceste flori misterioase. 









        1 Deși părțile vizibile la suprafața apei sunt doar floarea și frunzele, nuferii au o tulpină lungă, care crește înfiptă în mal, sub apă.

        2 Nuferii sunt plante perene, originare din Europa, Africa și Orient, cărora le place să trăiască pe lacuri, bălți sau ape ușor curgătoare. Alte locuri în care nuferii se dezvoltă foarte bine sunt cele special amenajate precum lacurile artificiale, iazurile particulare și bazinele cu apă.

Nuferi Comanche

        3 Cele mai cunoscute specii de nuferi sunt Rose Arey, cu flori roz, Comanche , cu flori care își schimbă culoarea de la galben la bronz și Hermine , una dintre cele mai mici flori.

Nufăr Water Lily

        4 Nuferii fac parte din familia Nymphaea, ce cuprinde grupa Apocarpiae și grupa Caspary, iar acestea numără peste 40 de specii.

        5 Nuferii au nevoie de soare abundent pentru a crește și a se dezvolta bine, cel putin șase ore pe zi de soare direct, aceasta fiind și explicația cea mai importanta pentru faptul că ele sunt îndepărtate de mal. Fiind departe de mal, sălciile sau alte tipuri de vegetație de la mal nu le pot umbri.

Nufăr Almost Black

        6 Dacă ești îndrăgostit de această plantă, o poți avea și tu acasă. Nuferii au nevoie de condiții asemănătoare cu cele din mediul lor natural, deci pot sta într-un ghiveci pe care să-l scufunzi într-un vas mare cu apă.

        7 Frunzele nuferilor sunt de dimensiuni mari și pot ajunge până la 30 - 40 cm în diametru. Frunzele nuferilor acoperă o mare parte din suprafața apei aflată în jurul florii. Ele au mai multe roluri:
               - reduc extinderea algelor,
               - sunt o bună ascunzătoare pentru pești
               - un refugiu excelent pentru broaște și lăcuste sau alte insecte.

Nufăr Pygmaea Helvola

        8 Un preot francez, pe nume Latour-Marliac, a rămas în istoria nuferilor, ca fiind primul care a descoperit, promovat și cultivat această floare încă din secolul XVIII.

        9 Cele mai frumoase rezervații naturale de nuferi de la noi din țară pot fi văzute în Delta Dunării.

       10 La noi în țară este răspândit și popular nufarul galben. Cea mai mare diferență față de nufărul alb, în afară de culoarea galben aprins, este parfumul puternic al florilor acestuia.

       11 Buchete din flori de nufăr pot deveni aranjamente florale deosebite și sunt multe mirese care-și doresc un astfel de buchet în ziua nunții , pentru un moment unic din viața lor.

Nufăr James Brydon

       12 Bobocii nufărului devin vizibili , adica ies din apă, în luna iunie și au forma ovală. Bobocii înfloresc ajutate de lumina și căldura soarelui , așa cum am precizat și mai sus, iar noaptea se închid pentru a se deschide iar dimineața, odată cu apariția soarelui. Acestea rămân proaspete până toamna  în luna septembrie.

       13 Nufărul are chiar și fruct. Acesta se află în mijlocul florii, este lunguieț și are culoarea galbenă.

Nufăr Pygmaea Rubra

       14 La noi în țară, nuferii au numai scop decorativ, însă, în lume, nufărul se întrebuințează și pentru alte scopuri diverse. De exemplu, puțini știu că semințele prăjite de nufăr au gust și efect asemănător cu cafeaua.

       15 Nufărul are calități sedative, astringente, anafrodiziace, tonice și nutritive. În acest scop , se face un fel de ceai din rădăcini , care , deși este dulce , poate vindeca afecțiunile enumerate mai devreme.

        Așadar haideți în Delta Dunării la vară să admirați sumedenia de nuferi de pe luciul apelor.

Bancul saptamanii

     Mioara, care citea o carte cu povestiri pescăreşti, întreabă:
- Mămico, oare există pescari care nu prind nimic?
- Cum să nu! Taică-tău este un exemplu strălucit.

D’ale Tulcei – partea a 7 a

Românii din Dobrogea

           Ne-am obişnuit să vorbim mai tot timpul despre multele etnii conlocuitoare din zonă, despre diversitatea etnică, despre multiculturalitate. Să vorbim însă niţel şi despre românii din Dobrogea, care au stat pe aceste pământuri din cele mai vechi timpuri. Cei mai vechi dintre ei, urmaşii geţilor şi romanilor de odinioară (să nu uităm că aici a dospit mai întâi şi mai întâi părticica de popor român) purtau numele de dicieni/decieni. Lor li s-a adăugat de-a lungul timpului alţi români din Ţara Românească, veniţi aici din diferite motive. Unii fugeau de boier şi de prigoană, găsind, culmea, la turc o viaţă mai bună, alţii veneau pentru munci agricole.
           Dar cei mai mulţi au fost păstorii veniţi din Ardeal, de prin împrejurimile Sibiului şi Făgăraşului, care coborau cu turmele de la munte şi le aduceau pe drumul transhumanţei până în lunca şi bălţile Dunării. Veneau pe la noi şi că-i iarba mai grasă, dar şi pentru că aveau niţel  probleme cu autorităţile, pe atunci austriece, care puneau beţe în roate păşunatului. Aşa că mulţi dintre ei vin şi se stabilesc definitiv aici, întemeind sate mari, cu oameni gospodari. Multe sate de pe la noi amintesc de originile celor care le-au întemeiat sau le-au locuit: Sâmbăta Nouă, Făgăraşul Nou, Alba, Turda şi multe altele.

          Să cinstim cum se cuvine memoria acestor români, care au fost adevăraţi pionieri la timpurile lor. Ei au venit şi s-au stabilit pe acest pământ nu totdeauna primitor, nu numai cu turmele mii, dar aducând cu ei şi multă carte şi simţire românească. Lor le datorăm primele şcoli româneşti din judeţ (pare-mi-se cea de la Greci), căci, fiind oameni înstăriţi, se grupau mai multe familii şi aduceau un dascăl de prin Ţara Românească, pe care-l plăteau ca să-i educe pe copiii lor. Grele timpuri. Tot ei l-au convins pe Nicolae (Nifon) Bălăşescu, sibian de-al lor, fost participant la revoluţia din 1848, să vină în Dobrogea să-i înveţe pe copii carte românească, cel despre care spuneam data trecută că a fost organizatorul şi animatorul şcolii româneşti din Dobrogea de Nord.
          După retragerea turcilor, noua administraţie românească ia în primire multe spaţii nelocuite, pământuri nelucrate, o ţară cu multe „populaţiuni”, aşa că pentru a popula, dar şi pentru a spori elementul românesc în zonă, aduce colonişti români, mai ales veterani de război.
         Cam asta-i pe scurt cu românii din Dobrogea.

Românii în Tulcea

         Fiecare dintre bisericile vechi din Tulcea aminteşte de comunitatea etnică, neamul ce le-a înălţat şi s-a îngrijit de ele. După cum ştie mai tot tulceanul (pentru că multe dintre denumiri s-au păstrat până astăzi), avem o biserică bulgărească (cea cu ceas), una armenească (cea de pe Concordiei), una grecească şi una rusească. Însă care dintre bisericile din oraş aminteşte de comunitatea românească, cea care a fost dintotdeauna cea mai numeroasă? Ei bine, sunt două biserici: Biserica Sf. Nicolae, actuala Catedrală şi cea a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, de pe Dealul Mahmudiei. Despre acestea două, şi mai ales despre Catedrală, ar trebui să scriem pagini în şir. Încercăm să spunem câte ceva din povestea lor foarte interesantă.

         Începuturile lor le găsim undeva pe timpul stăpânirii turceşti, când după terminarea unui război de-al turcilor, populaţia evacuată din deltă şi din împrejurimi vine şi se aşează în Tulcea. Cei proveniţi din Beştepe, au venit cu tot cu odoarele bisericii lor şi şi-au întemeiat pe la 1846 o bisericuţă mică, din lemn, aproximativ pe locul actualei Catedrale. Cine iese la plimbare pe bulevard şi e un picuţ atent, va observa în curtea Bisericii Sf. Nicolae, spre Centrul Civic un mic obelisc, care marchează locul vechii bisericuţe. Cu timpul, bisericuţa se şubrezeşte şi era nevoie de una nouă, mai mare, mai potrivită pentru suflarea românească din oraş.
          Cum pe timpul acela eram sub stăpânire turcească, creştinii din imperiu trebuiau să obţină pentru înălţarea unei noi biserici o „iradea” (autorizaţia de construcţie de astăzi) direct de la sultan. Greu lucru, pentru că iradeaua asta costa şi mulţi bani şi trebuiau şi multe demersuri pe lângă autorităţi. Apoi mai era o chestiune de luat în calcul: bisericile creştinilor nu trebuiau să fie mai înalte decât geamiile sau chiar decât casele musulmanilor. Aşa că ce se întâmpla?
          Fie se construiau biserici niţel „îngropate” în pământ, de trebuia la intrare să cobori pe scări, ca la biserica monument de la Istria, din judeţul Constanţa, fie se construiau biserici fără turle, pentru că autorităţile otomane oricum nu îngăduiau folosirea clopotelor (cel puţin în prima perioadă). Uitaţi-vă mai cu atenţie la Biserica cu Ceas şi la cea Grecească din Tulcea! Veţi vedea că arată cam la fel, cu acoperiş în două ape şi cu turnul clopotniţei separat oarecum sau de tot de corpul principal al bisericii, fiind adăugate mult mai târziu, după plecarea turcilor din provincie.
         Acum putem să înţelegem mai bine faptul istoric petrecut cu Catedrala noastră şi anume că a fost singura biserică din Imperiul Otoman care a primit autorizaţie specială să îşi înalţe trei turle pe corpul bisericii. Înalta favoare făcută catedralei românilor din Tulcea a fost posibilă în urma intervenţiei Guvernatorului Dobrogei, Rezim Paşa, cel despre care vă spuneam că a făcut mult bine românilor, a sprijinului consulului francez Emil Langle  – despre care iarăşi spuneam că a fost un prieten al românilor şi a episcopului Dionisie. Printre fruntaşii români care au stăruit pentru ridicarea bisericii se numără Costache Boambă, Petru Hagi Ion, Mihalache Petrescu, Vasile Nedelcu Gâscă, fraţii Sotireşti, Gheorghe Uzum Toma şi alţi buni români.
         Despre anii exacţi când a fost construită Catedrala sunt mai multe variante; să zicem că pe la 1868 clădirea era terminată la roşu, fiind tencuită şi zugrăvită abia după alipirea Dobrogei la România. Viitoarea catedrală era de mare însemnătate şi pentru autorităţile române, dovadă că însuşi regele Carol I sprijină înălţarea ei, înzestrând lăcaşul de cult cu galbeni şi vase de argint.


         Ca să ne facem idee ce reprezenta biserica Sf. Nicolae pentru români, o să relatăm un fapt vrednic de pomenire. La un moment dat biserica bulgărească se desparte de Patriarhia din Constantinopol, iar bisericile româneşti din Dobrogea nu mai ştiu de cine să asculte: de Mitropolitul bulgar, Grigorie al Rusciucului sau de cel grec, Mitropolitul Dionisie. O parte din bisericile din Dobrogea, mai ales acolo unde era populaţie amestecată, a început să asculte de bulgari; cea mai mare parte însă era în aşteptare, „cu ochii” pe Biserica românească din Tulcea, actuala Catedrală, vrând să se orienteze în funcţie de decizia acesteia.
         Disputa între bulgari şi greci a ţinut ceva şi în tot acest timp biserica cea nouă, Sf. Nicolae a fost închisă din ordinul autorităţilor turceşti. Guvernatorul turc, Fahri Bei, crezând că aşa îşi va atrage simpatia populaţiei, sprijinea biserica bulgară. Românii oficiau slujbe în biserica veche, total neîncăpătoare şi nepotrivită pentru numeroasa populaţie românească. De aceea, în 1876 românii din Tulcea înalţă o nouă biserică, cea cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena de pe strada Nicolae Bălcescu, cea care a fost cunoscută mult timp drept „Biserica Mocănească” (de la mocanii prislăveni care se pare că au întemeiat-o).

         În acest timp se depuneau mari strădanii ca Biserica Sf. Nicolae să admită întâietatea Exarhatului Bulgar, pentru că ea avea întâietate asupra tuturor bisericilor româneşti din Dobrogea şi dacă s-ar fi supus, asta ar fi însemnat supunerea întregii biserici româneşti din Dobrogea. Se punea mare presiune pe ctitori, unii fiind chiar întemniţaţi, dar cu toată prigoana, aceştia au rămas neclintiţi.


         Anul 1878, când după război, Tulcea cunoaşte o scurtă guvernare rusească, găseşte Catedrala neterminată şi încuiată. Urmaşul lui Dionisie, Mitropolitul Nichifor, profită de retragerea turcilor şi, fără a cere voie ruşilor care se instalaseră în zonă, ia o iniţiativă curajoasă: convoacă poporul român în vechea bisericuţă, căci era Sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, iar după utrenie, la îndemnul mitropolitului, norodul ridică icoanele şi steagurile din vechea biserică, rupe peceţile de la cea nouă şi continuă acolo oficierea Liturghiei. Bulgarii bineînţeles se revoltă, înştiinţează pe Guvernatorul rus, Beloţercovici, care vine la faţa locului şi ameninţă cu pedepse aspre pe vinovaţi. Mitropolitul Nichifor însă are o atitudine demnă şi energică, vine cu argumente puternice, care-l domolesc în cele din urmă pe guvernator, care n-are ce să facă decât să se resemneze şi să admită faptul ca împlinit. Am uitat să vă spun că între timp, înştiinţaţi dinainte, românii au demolat bisericuţa veche, ce abia se mai ţinea pe picioare.
         Pentru această faptă vrednică, dar şi pentru că a scăpat oraşul de la o distrugere sigură (în martie 1877, episod relatat într-o ediţie anterioară), Mitropolitul Nichifor a fost cinstit nu numai de către tulceni, dar şi de autorităţile române, care i-au asigurat o pensie, şi de către episcopii români ai Dunării de Jos, care i-au îngăduit să săvârşească slujbele arhiereşti. Trecut la cele veşnice puţin după alipirea Dobrogei, a fost înmormântat în faţa altarului Bisericii Acoperământul Maicii Domnului de lângă Cimitirul Eroilor.

         Înălţată şi împodobită cu multă jertfă şi trudă de către enoriaşii români, Biserica Sf. Nicolae va cunoaşte o scurtă perioadă de glorie, căci în timpul Primului Război Mondial, sub ocupaţie străină, este jefuită de odoare şi icoane şi lăsată în paragină. Dar despre toate acestea, într-un episod viitor.



Va continua….


Sursa : Lidia Visan

Cuvinte alese , din lume culese

       Dacă n-ar avea altă minune decât Delta Dunării și atunci ar putea revendica România de la toți îndrăgostiții de natură un pelerinaj care să le dezvăluie farmece necunoscute încă

Spiritualitatea românească

OCTAVIAN GOGA ( 1881 - 1938 )

Bună dimineața din Delta Dunării

Ce poate fi mai frumos de atât ?

Bancul saptamanii

În mijlocul apei unui lac, o femeie se îneacă. Un bărbat pe mal începe să strige după ajutor. Un pescar aflat în apropiere vine în goană şi-l întreabă ce s-a întîmplat. Bărbatul îi spune:

- Omule bun, îţi dau 100 $ numai să o salvezi pe nevastă-mea, că se îneacă!

Pescarul acceptă, se aruncă în apă şi scoate femeia teafără pe mal.

- Acum dă-mi suta de dolari, spuse pescarul.

- Păi cum să-ţi spun, am crezut că-i nevastă-mea, dar m-am înşelat, iar tu ai salvat-o pe... soacră-mea!

- Ăsta mi-e norocul, spuse pescarul scoţînd portofelul. Spune-mi cît naiba îţi datorez...

D’ale Tulcei – partea a 6 a

     Fosta Primărie a Tulcei 

           Vis-a-vis de Colegiul Dobrogean „Spiru Haret” e o clădire simplă, oarecum modernizată, care ar trece cu totul nebăgată în seamă dacă n-ar fi sediul unei firme din Tulcea. Clădirea însă este destul de veche, este monument istoric şi are o poveste foarte interesantă.

           Să ne aducem aminte că ne aflăm în zona de unde turcii administrau Tulcea şi toată Dobrogea. La doi paşi era Geamia, vis-a-vis se găsea reşedinţa guvernatorului turc, iar mai la vale Palatul Paşei. Unul dintre cei mai buni guvernatori turci ai sangeacului Tulcea, paşa Ismail Bey, cel care a susţinut cultura şi învăţământul, a dorit să îmbogăţească centrul admi¬nistrativ al oraşului Tulcea cu un liceu turcesc. Cu fonduri din partea populaţiei cercheze din oraş (care era scutită de dări şi despre care o să povestim imediat) şi cu prestaţiile locuitorilor tulceni, s-a ridicat pe la 1868 această clădire despre care vă spuneam, cea de la nr. 3 de pe strada 14 Noiembrie.
          Însă intenţia bunului paşă, cea de a realiza aici un liceu turcesc, nu s-a putut concretiza, întrucât în ‘71 este înlocuit din funcţie. Succesorul său, Fahry Bey, era mai degrabă un om al armelor, nu al condeiului, aşa că a schimbat destinaţia clădirii. Cum în apropiere se găsea închisoarea oraşului, iar pe malul Dunării (actuala zonă industrială) locul de execuţie al prizonierilor, ce altă destinaţie mai potrivită era să fie  pentru clădire, decât cea de sediu pentru jandarmeria turcească (un fel de poliţie de astăzi).  În alte surse, se zice că a rămas neutilizată până la războiul de independenţă, când a fost transformată în cazarmă. După plecarea turcilor, clădirea capătă (pentru multă vreme) o funcţie şi mai importantă decât cea de până atunci şi anume Primărie a oraşului Tulcea.

Povestea cerchezilor

          Spuneam mai sus că cerchezii au donat bani pentru construirea unui liceu turcesc, ajuns de fapt Jandarmerie, iar apoi Primărie. Dar să vedem cine au fost cerchezii şi care-i povestea cu datul banilor, pentru că în orice colţişor de Tulce ne-am duce, găsim câte o povestioară foarte captivantă. Cerchezii erau originari din Caucaz, acolo unde pentru 30 de ani a existat un stat al cerchezilor. La presiunile ruşilor , statul se prăbuşeşte în 1859, iar cerchezii pleacă în pribegie. Un număr destul de mare dintre ei (400.000 la număr, după unele izvoare) vin şi cer adăpost în Imperiul Otoman.





          Turcii îi primesc cu braţele deschise şi îi colonizează în Balcani, dar şi prin părţile noastre. Cerchezii se bucură de mari favoruri. Primesc pământuri bune, fiecare familie primeşte câte o pereche de boi, un cal şi plug, li se dă voie să folosească lemnul din păduri ca să-şi construiască case şi pentru meşteşuguri. Cele mai mari concentrări cercheze din Dobrogea au fost de altfel în zone împădurite: Slava Cercheză, Horia, Turda, Ortachioi, Başchioi, Isaccea şi Mihai Bravu.
          Cireaşa de pe tort în ceea ce priveşte favorurile e că sunt scutiţi de obligaţii fiscale către mai marii Imperiului timp de şapte ani.

          În condiţiile acestea, firesc, cerchezii ajung în scurt timp la o anumită bunăstare. Acum atenţie, – fază tare! O delegaţie de 12 bei cerchezi se prezintă la Constantinopol şi cer permisiunea de a dona o mare sumă de bani, ca semn de recunoştinţă pentru bunăvoinţa sultanului. Suma de bani, considerabilă, reprezenta impozitul neplătit pe câţiva ani, întrucât cerchezii nu puteau concepe ca locuitorii unei ţări să nu-şi facă datoria de contribuabili. Banii strânşi de cerchezi sunt folosiţi la construirea unor edificii importante la Tulcea (Konacul Paşalelor, localul de liceu devenit apoi jandarmerie şi geamia cea mare), Măcin (local de şcoală şi un Konac) şi Rusciuc (impozantul „palat” al liceului turcesc).

          Dar pe cât de harnici şi corecţi în afaceri s-au dovedit cerchezii pe timp de pace, pe atât de cruzi şi prădalnici s-au arătat în timp de război. Un călător german spunea despre ei că „sunt hoţi şi tâlhari, care nu lasă în urmă decât pietrele de moară şi fierul fierbinte”.

          După război se retrag împreună cu populaţia turcă din Dobrogea. Fărădelegile şi abuzurile săvârşite de ei însă au ajuns atât de vestite, încât după război, la congresul din 1878, li se interzice cu desăvârşire să revină în părţile europene ale Imperiului Otoman.

Nicolae Bălăşescu

          Pentru că tot am vorbit de Ismail Bey şi intenţia lui de a înfiinţa un liceu turcesc, să amintim că tot acest paşă s-a preocupat şi de învăţământul românesc, numindu-l pe Nicolae (Nifon) Bălăşescu în funcţia de „director” (inspector) al şcolilor româneşti din Dobrogea. Cum bustul acestuia se găseşte în Parcul Personalităţilor, să spunem câteva cuvinte şi despre domnia sa. 

         Sibian de loc,  Nicolae (Nifon) Bălăşescu e implicat în revoluţia de la 1848, când participă ca şi delegat la Marea Adunare de la Blaj. E arestat de autorităţile maghiare, dar eliberat la presiunea maselor. E nevoit să părăsească Ardealul şi să se stabilească în Bucureşti, unde e profesor, director de seminar, publică lucrări teologice, manuale, dicţionare. Se călugăreşte în 1852 sub numele de Nifon.

La chemarea unor mocani ardeleni stabiliţi în Dobrogea, vine la Tulcea în 1870 ca să-i înveţe carte pe copiii dobrogenilor. Pe atunci, în Ţara Turcească, adică Dobrogea de atunci, românii aveau ce-i drept şcoli de-ale lor, dar foarte puţine, fără dascăli de ispravă, fără cărţi româneşti şi care funcţionau doar atâta timp cât se găsea vreun dascăl. În articolul „Românii în Dobrogea”, Nifon Bălăşescu scrie cum găseşte învăţământul românesc: 

        „Cercetând eu oraşul, mergând la biserica bulgărească, era o şcoală publică mare, un fel de gimnaziu. De aici mersei la biserica germană, care era mare şi frumoasă, iar şcoala cea mare şi frumoasă pentru băieţi şi fete o împodobiseră mai mult. Asemenea toate naţionalităţile îşi aveau şcoala pe lângă biserică. Mersei şi la biserica românească, Sfântul Nicolae, dar mă întristai de suflet că şcoală lângă dânsa nu are ca şi alte neamuri.”

          Nifon Bălăşescu reuşeşte să câştige în scurt timp simpatia şi preţuirea guvernatorului Ismail Bey şi din funcţia în care e numit, reorganizează şi animă şcoala românească din nordul Dobrogei. Aduce dascăli din Ţara Românească şi înfiinţează 21 de şcoli primare în zonă, dintre care una la Măcin şi una la Babadag. La Tulcea, se înfiinţează şcoală de băieţi în 1872 şi de fete în 1879, care vor deveni mai apoi şcoli de stat: Şcoala nr 1 de băieţi şi Şcoala nr. 1 de fete.

Va continua….

Sursa : Lidia Visan

Cuvinte alese , din lume culese

 


        Intrată pe pământurile țării noastre ca printr-un monumental arc de triumf, prin Defileul cazanelor, Dunărea o părăsește prin uriașul , somptuosul , mirificul evantai al Deltei. 

Tablou geografic

Geo Bogza

A venit primăvara !!!

D’ale Tulcei – partea a 5 a

           E drept, Tulcea nu prea are cu ce să se laude la capitolul clădiri. Pe dealuri, mai mult case, mai vechi, mai noi, construite după cum l-a tăiat pe fiecare capul. Casele mai acătării de prin centru au fost demolate în „epoca de aur”, ca să facă loc bulevardelor şi blocurilor de azi. Nici ce s-a construit de ceva vreme încoace nu putem spune că sunt mai de Doamne ajută.
           De pe vremea când lumea mai ştia încă să construiască cu grijă pentru frumos şi armonie, puţine clădiri au mai rezistat. Şi acelea, însă, vai de ele. Unele pitite printre blocuri, altele părăsite de proprietari, la unele le cad olanele de pe acoperiș, altele au geamuri sparte şi ierburi în curte. Toate aşteaptă vremuri mai bune, în care să fie cosmetizate şi readuse la valoarea lor de altădată, fără să ştie însă că de fapt pământul de sub ele e mai preţuit decât uscăturile şi înfloriturile de la geamuri.

           În atmosfera aceasta, cam sumbră pentru casele Tulcei de altădată, primim cu bucurie două veşti bune: două clădiri de patrimoniu din Tulcea, de mare valoare, şi-au recăpătat înfăţişarea frumoasă de altădată. E vorba de Palatul Paşei (Muzeul de Artă) şi Casa Avramide (fostul Muzeu al Deltei Dunării), care au fost reabilitate ca la carte, pentru a forma împreună un nou muzeu: Complexul Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord Dobrogean.
           Despre ce va fi şi cum va fi pe mai departe, nu sunt în măsură a-mi da cu părerea; asta rămâne să aflăm împreună în curând. Treaba noastră este să ne aducem aminte şi să povestim despre Tulcea de altădată şi despre clădirile ei, aşa că să purcedem la treabă şi să povestim despre una dintre clădiri, cea a Palatului Paşei. Mai spunem doar atât: clădirile arată surprinzător de bine, parcă abia acum le descoperim frumuseţea, pe care înainte doar o intuiam.

Palatul Paşei

           Foarte puţini tulceni ştiu care sau unde este Palatul Paşei din Tulcea. Mai mult cunoaştem clădirea respectivă drept sediu al Muzeului de Artă, precum a fost din 1982 până în zilele noastre.  Bătrânii oraşului mai ştiu că până în 1970 aici a fost sediul Sfatului Popular Raional Tulcea, iar cu ceva timp înainte a servit drept sediu pentru Prefectura Judeţului Tulcea, Tribunal şi Parchet.
           Ca să aflăm de ce s-a numit  Palatul Paşei, cine şi pentru ce a construit-o, trebuie să dăm timpul înapoi până pe la 1860, când Tulcea era un mândru oraş, cu activitate portuară şi comercială intensă, cu populaţii felurite şi numeroase consulate străine. Francezul Camile Allard nota în 1856 despre Tulcea ca fiind „cel mai mare oraş din această parte a Turciei”, are o poziţie încântătoare,  iar „portul său este foarte frecventat şi face un mare comerţ.”

           Stând astfel lucrurile cu Tulcea noastră, nu ne mirăm că în 1860 turcii aleg oraşul drept reşedinţă de „sangeac”. Aici este  nevoie de câteva  lămuriri. Precum România e împărţită în judeţe şi comune, aşa şi Imperiul Otoman a cunoscut o împărţire admi-nistrativă:  în guvernământe sau „vilaeturi”, cum a fost Vilaetul Dunării de Jos, în departamente sau „sangeac”-uri, cum a fost sangeacul Tulcea, care cuprindea aproximativ Dobrogea, şi în districte sau „cazas”. Sangeac-ul administrat de la Tulcea cuprindea districtele Kilia, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Sulina, Hîrşova, Babadag, Kustendje – actuala Constanţa, Medgidia, Mangalia, Cernavodă şi Silistra.
           Acum, la aşa funcţie, trebuia şi un sediu administrativ pe măsură, aşa că între anii 1863 – 1865 este construit acest Palat al Paşei despre care vorbim.  Astăzi, în oraşul nostru  modern, clădirea cu parter şi etaj se pierde printre celelalte clădiri şi blocuri, dar la vremea aceea trebuie să ne-o închipuim ca fiind o clădire impunătoare, o noutate arhitectonică pentru toată Dobrogea. De altfel, au fost aduşi meşteri din Occident special pentru construirea Palatului, care devenea prima clădire în stil neo-clasic din Dobrogea.

           Nici poziţia unde a fost construită nu a fost aleasă la întâmplare. Aproape de cheiul Dunării, acolo unde se concentra principala activitate a oraşului, dar şi ca să fie vizibilă de pe corăbiile ce străbăteau Dunărea şi să arate astfel, prin măreţia sediului administrativ turcesc, că tulcenii o duc bine sub ocupaţie turcească. Apoi, după cum era şi normal, au fost construite,  în zona centrului de atunci, clădiri precum geamia, băile publice, reşedinţa guvernatorului, închisoarea oraşului, liceul turcesc.
           În acest Palat Administrativ au muncit atât guvernatorii de sangeac, numiţi „mutesarifi” sau „mutesellimi”, dar şi guvernatorii districtelor de care ziceam mai sus, numiţi „murdiri”. Tulcea a cunoscut şapte guvernatori de sangeac, în ordine cronologică: Suleiman Bei, Resid Pasa, Razim Pasa, Suleiman Bei a doua oara, Ismail Pasa, Fahri Bei, Ali Bei, Said Bei şi Fahri Bei a doua oară. Dintre toţi, doi s-au făcut remarcaţi: Ahmed Rezim Paşa (1864 – 1867) şi Ismail Bey (1868 – 1871), pe timpul cărora s-au înălţat o serie de clădiri publice şi s-a instalat o conductă pentru alimentarea cu apă a geamiei.
           Ismail Paşa, român macedonean din Albania, a ajutat mult populaţia nemusulmană şi şcolile româneşti. Pe la 1871, el l-a însărcinat pe Nicolae (Nifon) Bălăşescu să reorganizeze învăţământul în multe localităţi dobrogene.
           Lui Ahmed Rezim Paşa, printre multe altele, se pare că îi revine şi meritul de a fi înălţat Palatul Paşei. De altfel, despre acest paşă avem multe cuvinte de laudă venite de la consulul francez de la acea vreme, care spunea despre el că „a administrat cel mai bine Dobrogea”, iar pentru Tulcea, că a contribuit decisiv la construcţia modernă a oraşului.  Dar Ahmed Rezim Paşa a mai construit ceva în Tulcea, şi anume propria reşedinţă. Aproape de locul său de muncă, de Palatul Administrativ, pe actualul loc al Colegiului Dobrogean Spiru Haret. O reşedinţă frumoasă, numită undeva „proprietatea de pe deal, casele lui Resim Paşa”.
           Dupa alipirea Dobrogei la România, localul a fost folosit de Poliţia Tulcea ca sediu, iar din 1883 şi până în 1928 aici va funcţiona prima şcoală secundară românească din Dobrogea- Gimnaziul real de băieţi, Colegiul Dobrogean „Spiru Haret” de astăzi.

           Revenind la Palatul Paşei, cu siguranţă sălile lui or fi înregistrat multe evenimente şi întâmplări notabile pentru oraşul Tulcea. A rămas în istorie unul dintre ele, cel din martie 1877, când tot Imperiul Otoman era în prag de război şi când guvernator era Said Paşa.  Acesta, nu ştim bine din ce considerente, privea oraşul Tulcea drept un „cuib de răzvrătiţi” şi nici una, nici două, se hotărî să-l distrugă, cu ajutorul unei escadrile de război ancorate în port.
          Toţi capii comunităţilor locale şi notabilii oraşului au fost convocaţi de urgenţă la „Konak”, cum i se mai spunea Palatului Paşei. Sala de festivităţi a palatului gemea de lume impacientată. Guvernatorul Said Paşa a citit decretul imperial, prin care se ordona distrugerea prin bombardament a oraşului Tulcea. Se dădea populaţiei un ragaz de 48 de ore ca să se poată retrage. Nu s-a permis nicio obiecţie, iar sala a fost imediat evacuată cu forţa.
          Bineînţeles, ştirea s-a răspândit fulgerător, iar panica a pus stăpânire pe tot oraşul. Cei care erau mai cu stare au apucat de şi-au trimis familiile cu vaporul în locuri mai sigure. N-a fost, însă, ca Tulcea să fie bombardată şi deci distrusă, căci s-au sesizat la timp consulii străini din Tulcea, iar mai apoi patriarhul din Constantinopol, care au intervenit pe lângă sultan. Said Paşa a fost destituit printr-un ordin telegrafic, pe motiv că furnizase ştiri inexacte despre stările de lucruri din Dobrogea. Este înlocuit cu Fahri Bei, care mai ocupase această funcţie şi care era cunoscut şi chiar simpatizat de către localnicii creştini.
         Cu toate acestea, Fahri Bei, sosit în oraş în ziua de 7 aprilie 1877, n-apucă să stea prea mult la serviciu, în Palatul Paşei, pentru că a doua zi e silit să plece. Se declarase război, iar armatele ruseşti erau pe drum.


Va continua…


Sursa : Lidia Visan

Reinundarea luncii Dunării, posibilă rezolvare pentru trei probleme

          Anumiți specialiști și autorități din domeniul mediului readuc în discuția publică ideea refacerii zonelor umede ale Dunării, în speță inundarea luncii Dunării, și avantajele care decurg de aici.
          Asociația WWF România și Universitatea București consideră varianta fezabilă atât ca măsură de prevenire a inundațiilor dar și pentru avantajele economice și de mediu.Cele două instituții au realizat un proiect pentru o zonă pilot: regiunea în care, în urmă cu 60 de ani, se afla Balta sau Lacul Greaca, în județele Giurgiu și Călărași.
          Proiectul a fost discutat cu autoritățile și cu cele 6 comunități locale.
          Surprinzător, cele mai multe voci sunt pentru refacerea zonei umede. Documentele de la începutul secolului 20 arată și de ce.

Sursa : wwf.ro

Omul nu poate controla natura

          Ideea proiectului pleacă de la o concluzie la care ajung tot mai mulți specialiști și instituții europene: oricât ar încerca să controleze natura, omul nu reușește decât să creeze dezechilibre.
          Spre exemplu îndiguirea Dunării: au fost investite echivalentul a zeci de miliarde de euro în peste 60 de ani, iar fluviul rupe mereu digurile căutându-și vechea albie, vechea sa zonă de respirație pe timp de ape mari.

          Proiectul Asociației WWF România, în colaborare cu cercetătorii Universității București, arată că refacerea unei singure bălți, cum este Greaca, de lângă Giurgiu, pune la adăpost de inundații toate orașele mari din aval, variantă confirmată în principiu și de Apele Române.
          Comisarul de mediu, Clara Adam amintește că, în anul 2000, un proiect similar a fost înaintat Guvernului chiar de Agenția de Mediu iar confirmarea avantajelor s-a văzut în 2006, odată cu primele inundații record.

Economia zonelor umede de luncă versus agricultură

         Cel de-al doilea avantaj ar fi cel economic. În acest moment, cele 6 comunități locale fac o agricultură de subzistență iar mare parte din lunca Dunării e asimilată zonelor defavorizate, adică sărace.
         O parte a studiului Universității București face o comparație cu situația din 1910, când Grigore Antipa a cercetat zona, contabilizând cât se câștiga din pește, creșterea animalelor, lemn, viticultură, legumicultură sau meșteșuguri pe bază de stuf.
         Elena Preda, cercetător al Universității București, spune că zona Greaca producea echivalentul actual al sumei de 40 de milioane de dolari pe an, în vreme ce astăzi agricultura produce doar 12 milioane.

         Pe vremuri era una din cele mai bogate zone dunărene, astăzi acest renume a dispărut.

Cum se poate traduce biodiversitatea în bani

         A treia componentă a proiectului vizează avantajele de mediu care sunt mână în mână cu avantajele turismului specific unei zone umede: pescuit amator, observarea speciilor rare de păsări sau chiar vânătoarea.
         Mulți ar putea zâmbi, dar consilierii județeni din Giurgiu au avut surpriza să constate în 2013 că, spre exemplu, după refacerea zonei umede de la Comana-Călugăreni, au revenit primele perechi de rațe cu gât roșu, specie protejată.
         Pentru observarea acestei păsări, ornitologi din toată Europa vin în Bulgaria, zona Durankulak și cheltuiesc pentru cazare, mâncare sau ghidare, aducând bani comunității locale.
         Între timp, proiectul de la Comana, de pe Nejlov, a devenit proiect pilot despre care întreabă toată Europa.

Sursa : wwf.ro

     
         Directorul general al WWF România, Orieta Hulea, declara că aceste oportunități pot fi recreeate de-a lungul întregii lunci a Dunării dacă omul lucrează împreună cu mediul și nu împotriva lui. Mai mult, WWF România are deja experiență pentru că, la Mahmudia este pus în practică un proiect similar împreună cu autoritățile locale.

Probleme și comunități

         Rezultatul studiului arată că toate comunitățile din regiunea vechii bălți dunărene sunt dispuse să refacă parțial zona umedă, adică sunt dispuse să rupă digurile pentru a inunda.Totuși, sunt și probleme, pentru că nimeni nu vrea să arunce terenurile agricole în Dunăre, de dragul naturii sau al vorbelor despre avantaje economice.
         Prima solicitare este despăgubirea pentru terenuri. Apoi trebuie studii tehnice suplimentare pentru a vedea în ce măsură zona mai păstrază apa, după 60 de ani de nivelare agricolă. În fine, primarul din Gostinu, Dumitru Văcaru, se îndoiește, printre altele, de rentabilitatea economică. Dincolo de acest lucru, el atenționează că, în cazul aplicării acestui proiect, comuna Gostinu va avea nevoie de un dig de protecție propriu, pentru că se află cel mai aproape de nivelul Dunării iar inundațiile o vizează direct.
         Reprezentanții Apelor Române spun și ei că trebuie făcute studii tehnice suplimentare, dar că varianta refacerii zonelor umede ale Dunării a fost avansată și de către instituție, ca măsură de prevenire a inundațiilor.




Sursa : Romania Actualități

1 martie

         Cu ocazia zilei de 1 martie vreau să ofer tuturor doamnelor și domnișoarelor un mărțișor . Deasemenea și pentru bărbații din zonele în care așa e obiceiul.