Cimitirul Eroilor
O parte din cimitirul vechi grecesc şi românesc, aflat lângă Biserica Comorovca, a fost donat municipalităţii în 1938 pentru a se ridica un loc special de odihnă şi comemorare a eroilor tulceni căzuţi pe câmpurile de luptă. De iniţiativă şi stăruinţă e responsabil fostul prefect al judeţului Tulcea, care era colonel (sau lt. col.) şi comandant al Regimentului 33 Infanterie, Vasile Raţă, iar de fonduri majoritar tulcenii (700 000 lei, plus 1000 lei ai prefecturii).
Tulcenii doreau să-i aducă acasă pe fiii oraşului din Regimentele 33 şi 73 Infanterie, care au luptat în cadrul Diviziei 10 şi au fost înmormântaţi pe câmpiile de luptă din Moldova. În timp ce oficialităţile din Tulcea erau ocupate cu ridicarea mausoleului, generalul Avramescu, comandantul diviziei, a cutreierat timp de o lună toate locurile în care se odihneau rămăşiţele eroilor tulceni. Osemintele au fost deshumate la Scheia, judeţul Vaslui, sicriele aduse cu trenul funerar în gara Babadag fiind puse pe afete de tun. În cadrul ceremoniei de atunci, prefectul se adresa astfel ostaşilor adormiţi: „…reveniţi pe pământul scump al judeţului unde v-aţi născut şi aţi trăit. Vă întâmpinăm cu flori, lacrimi şi bucuria revederii…”.
Până la Tulcea, sicriele au fost depuse în trei autocamioane acoperite cu drapele şi flori, escortate de ostaşi călări, armată, elevi şi întâmpinate cu mare emoţie la bariera oraşului de locuitorii tulceni. Două zile sicriele au fost depuse la Catedrala Sf. Nicolae, loc de pelerinaj pentru toţi tulcenii.
Cimitirul de azi adăposteşte un mausoleu cu osuar pictat de George Cardaş, 82 de morminte cu cruci de piatră, 4 troiţe de lemn şi o placă cu numele a 363 eroi din cele două regimente. Ulterior cimitirul va fi completat cu osemintele eroilor români şi ruşi căzuţi în cel de-al doilea război mondial. Veşnica pomenire.
Comisia Europeană a Dunării
A fost un fel de embrion al Uniunii Europene de astăzi. Mai multe state din Europa s-au grupat la 1856 într-o comisie, cu un interes comun: să facă navigaţia şi comerţul la gurile Dunării sigure şi profitabile.
De ce oare era nevoie de o mobilizare generală?
Pentru că la vremea aceea, situaţia în Delta Dunării era deplorabilă: circulau navele când şi când, pirateria şi brigandajul era în floare, funcţionau doar două faruri la Sulina şi Insula Şerpilor, aşa că nu e de mirare că naufragiile erau la ordinea zilei. „Transbordarea unor mărfuri de pe navele împotmolite se făcea de către localnici, de regulă cu vase cu fund dublu, partea de jos ca să ascundă mărfurile furate. Circulaţia la Sulina era dirijată cu metode primitive, în funcţie de capriciile curenţilor marini. Se aştepta alinarea mării; locul de trecere era marcat prin stâlpi înfipţi şi nişte boambe plutitoare, iar semnalul de liberă trecere era dat de un funcţionar ieşit în întâmpinare cu o barcă cu bandieră.”
Se mai zice că dincolo de situaţia jalnică pe care Comisia vroia să o pună la punct, marile puteri din vestul Europei erau interesate de partea asta de ţară şi pentru că aveam în Principatele Române multe cereale, bune şi ieftine, iar peste tot bântuiau nişte secete puternice.
Oricum ar fi, această societate comercială gigantică a investit financiar enorm la gurile Dunării, mai ales pe braţul Sulina, unde a tăiat meandrele ca să scurteze drumul, a construit digurile de la bara Sulina, un far la Sf. Gheorghe şi patru la Sulina, care puteau rivaliza cu cele mai bune din Occident şi a adus multe, multe alte servicii.
Iniţial se purtau discuţii ce braţ al Dunării să fie ales pentru navigaţie şi amenajare: ruşii evident vroiau Chilia, alţii Sf. Gheorghe, pentru că era mai scurt drumul spre Constantinopol.
Ca să ne facem o idee despre ce treabă a făcut Comisia în zonă spunem că înainte de 1856, pe braţul Sulina, pătrundeau doar nave de 250 to, ca în urma lucrărilor comisiei să se ajungă la 5100 to/navă. Nu numai navigaţia a avut de câştigat la capitolul siguranţă şi rapiditate, dar şi tot ce era legat de ea, inclusiv porturile.
Cel mai relevant exemplu este Sulina, care s-a dezvoltat fulgerător în vremea când Comisia făcuse din ea un port după modelul Porto Franco, devenind „Europolisul” de mai târziu, cu o populaţie multietnică, clădiri şi palate impozante, agenţii consulare, etc. La vremea funcţionării Comisiei, Spitalul din Sulina, cu secţia de chirurgie, rivaliza ca dotare cu spitalele din Bucureşti.
Secretul succesului la C.E.D.? Funcţionarea impecabilă; fiecare serviciu îşi făcea treaba bine şi responsabil pe felia lui: francezii cu administrativul, englezii, cu execuţia şi ingineria, nemţii, evident cu contabilitatea, italienii cu taxele, austriecii cu căpitănia, iar turcii cu poliţia fluvială. Mulţi specialişti de mare renume şi-au adus contribuţia la lucrările Comisiei, unii dintre ei dormind somnul de veci în cimitirul din Sulina, însă o anume personalitate merită remarcată: inima şi părintele Comisiei, inginerul şef al Comitetului executiv vreme de 16 ani, Sir Charles Hartley, cel mai mare hidrotehnician al secolului trecut.
De ce am vorbit aşa de mult despre Comisia aceasta?
Pentru că a adus multe şi mari servicii României: comercial, diplomatic, etc. Dar şi pentru că pe lângă Sulina, Galaţi şi Brăila, şi Tulcea noastră a avut de câştigat din prezenţa în zonă a Comisiei. În Tulcea, Comisia îşi avea sediul pentru unul dintre serviciile sale, respectiv Serviciul pregătirii, al depozitului de materiale şi al materialului. În cadrul lui a funcţionat un stabiliment tehnic, instalat pe un teren mai înalt din vestul oraşului, ferit de inundaţii. Aici Comisia îşi construia şi repara navele, prelucra lemnul şi fierul şi depozita materialele. Pe malul Dunării funcţiona un atelier de cherestea care folosea maşina de aburi şi care era legat de stabiliment printr-o pasarelă.
Întreg stabilimentul era condus de colonelul Malinowsky, pus la dispoziţia Comisiei de guvernul sultanului. Acesta a fost mai întâi instructor în armata turcească din Asia Mică şi Rumelia, şi pe urmă comisar al Porţii Otomane în C.E.D. Purta fes, ca toţi demnitarii turci şi avea un deosebit interes pentru nemţii săi dobrogeni, pe care îi reprezenta şi îi apăra înaintea autorităţilor (mai ales pe cei din colonia Atmagia).
A mai funcţionat în Tulcea şi un spital pentru cei care lucrau în cadrul Comisiei, desfiinţat în 1865, când se suprimă şi activitatea stabilimentului, pentru că multe lucrări se încheiaseră şi nu mai era nevoie de el, dar şi din cauză de lipsă de bani. Cel mai mult am avut de câştigat de pe urma Comisiei cu „scoaterea din glod” a oraşului, pentru că C.E.D. face primele lucrări de consolidare a malului Dunării, între 1856 – 1873. Drept urmare, apele Dunării nu mai pătrund până în zona de astăzi a Pieţei Noi şi a Complexului Pelican, cum o făceau până atunci, aşa că încet-încet, zona se colmatează, devine uscat şi uite aşa apar centrul de azi al oraşului şi principalele artere comerciale.
În afară de aceasta, Comisia a impulsionat dezvoltarea portului Tulcea (au apărut tot felul de agenţii de navigaţie, de remorcare, armatori, construcţii şi reparaţii nave), dar şi în general economia din tot judeţul (a exploatat lemn, piatră în carieră la Peceneaga etc.).
Totuşi, statul român ar fi putut să benefieze mai mult de avantajele navigaţiei şi comerţului pe Dunăre: doar 0,38% au reprezentat navele cu pavilion românesc din totalul celor ce au trecut prin braţul Sulina în perioada 1881 – 1890. Firmele străine îşi deschiseseră agenţii în Tulcea şi Sulina şi se întreceau să monopolizeze produsele şi să le exporte spre alte ţări. Comisia Europeană a Dunării se va desfiinţa în 1930, prin Aranjamentul de la Sinaia, prin care atribuţiile Comisiei vor fi preluate de statul român.
Va continua….
Sursa : Lidia Visan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu