D’ale Tulcei – partea a 18 a

Ce se mai construieşte

            Am amintit data trecută de Palatul Pescăriilor Statului, ca fiind una dintre cele mai frumoase clădiri de interes public, înălţate după preluarea Tulcei de către administraţia românească. N-a fost singura bineînţeles. Dacă ne punem un pic în pielea edililor de atunci, înţelegem că pe undeva era un soi de orgoliu de a fi la înălţimea aşteptărilor, dar şi de a depăşi realizările administraţiei precedente şi de a arăta, mai ales populaţiilor minoritare ce lucruri bune poate face administraţia românească.

            Acum înţelegem de ce, mai ales în perioada asta, Tulcea se înfrumuseţează cu edificii publice noi, cu sedii de bănci, şcoli, cu grădini publice şi monumente. Bunăoară, cele două clădiri vechi de pe strada Progresului, fostă Sf. Nicolae, care aparţin armatei, au fost la începuturile lor sedii de bănci, ridicate cam în perioada respectivă. Cea mai veche este cea de pe colţ, vis-a-vis de Catedrala Sf. Nicolae, fosta Bancă Românească, construită în 1896. Cealaltă e construită un pic mai târziu, pe la 1905, de primarul de atunci, Ştefan Borş şi va adăposti din 1921 Banca Dunărea.
            Dacă edilii oraşului construiesc într-o veselie, iar în oraş e progres şi comerţul merge, atunci se pun pe construit şi meşterii şi neguţătorii tulceni. Ei îşi înalţă clădiri impunătoare pentru acele vremuri, cu o arhitectură pe care o regăsim şi în centrele vechi din alte oraşe şi orăşele din ţară (Bucureşti, Târgovişte şi altele). E vorba de casele acoperite cu olane, formate din parter plus etaj, unde parterul, cu uşi masive îmbrăcate în fier, era folosit pentru prăvălii, iar etajul folosit ca locuinţă pentru familia negustorului, pentru slugi şi ucenici. Mai toate etajele aveau balcon din fier forjat, care mai de care mai măiestruos meştesugit.
            Tulcea de azi mai păstrează câteva exemplare din acele clădiri. Poate cea mai bine păstrată este casa senatorului Nicolae Georgescu-Tulcea,  cea din Piaţa Nouă, construită în 1866. O altă clădire, foarte asemănătoare cu casa Georgescu, dar mai puţin fortunată, se află pe strada Gloriei, peste drum de Casa Căsătoriilor.
            Centrul vechi probabil avea multe astfel de case, pe care, din păcate, le mai putem vedea doar în pozele de arhivă, întrucât cea mai mare parte a centrului a fost demolat şi construit altceva în loc. În spatele blocurilor de la Coloane  se mai poate vedea un colţ din Tulcea de altădată (fosta intersecţie a străzilor Sf. Nicolae cu Ştefan cel Mare), cu trei clădiri, care aveau cândva toate balcoane din fier forjat, dar care sunt atât de degradate şi de modificate, încât trebuie să stăm foarte, foarte bine cu imaginaţia, ca să ne putem închipui cum arătau înainte.

Sacagiii şi uzina de apă a oraşului

            Venirea administraţiei româneşti a însemnat pentru Tulcea nu numai ridicare de case şi clădiri frumoase, ci şi un salt major în ceea ce priveşte utilităţile oraşului: apă potabilă şi iluminat public. Iată cum arăta oraşul Tulcea surprins în perioada de dinainte de anexare, în amintirile avocatului tulcean Alexandru Calcandi: „… edilii oraşului de pe atunci nu se interesau prea mult de soarta acestuia. Străzile erau nepavate, încât toamna când veneau ploile, locuitorii Tulcei înotau în noroiul străzilor. Oraşul era lipsit de apă potabilă. Negustorii de apă, sacagii, erau cei ce aprovizionau oraşul cu apă. 

            Ea era transportată într-un butoi (saca) aşezat pe o căruţă cu două roţi, şi o vindeau cu 5 bani căldarea. Apa o luau din Dunăre. Sacagiul intra cu calul şi căruţa în vadul Dunării, pe locul unde se află astăzi Navromul şi intra până ce-i ajungea calului apa la burtă şi de acolo sacagiul îşi încărca butoiul. Primăvara apa Dunării era foarte tulbure şi gospodinele, spre a o limpezi, puneau în căldarea cu apă o bucată de piatră acră. Apa se limpezea, dar asta nu însemna că devenea potabilă şi nici lipsită de microbi…”.

           

            Să mai spunem câte ceva despre sacagiii oraşului, aceste personaje atât de pitoreşti, întâlnite în Tulcea până când intră în funcţiune uzina de apă a oraşului (am găsit ca perioadă şi 1916 şi 1912 – 1913) care pune cruce, practic, meseriei de „sacagiu”.

            Sacagiii erau obligaţi să aibă mereu sacaua plin de apă, căci la incendii (care erau destul de dese pe vremurile acelea) sacagiii interveneau cot la cot cu pompierii oraşului. Pentru asta, sacagiii erau scutiţi de ceva taxe şi impozite. „Fiecare sacagiu îşi avea străzile lui, în care nu pătrundea altul, zonarea fiind respectată cu sfinţenie. Încă din capul străzii, omul îşi anunţa clienţii, strigând cât îl ţinea gura, stârnind larma câinilor din mahala. Clienţii deschideau în grabă poarta, pentru a putea intra în curte sacaua, din care, cu doniţele, se descărca apa în vasele pregătite din timp. Pentru ca sacagiul să-şi poată primi banii grămadă, socoteala se făcea după învoială, la două săptămâni sau o lună, când se numărau liniuţele trase cu creta, de fiecare dată, pe tocul uşii de la intrare, liniuţe care indicau numărul sacalelor de apă descărcate….”.

            Continuarea o puteţi citi în „Amintiri şi imagini din Tulcea de odinioară”, în care Constantin Găvenea evocă cu mult farmec şi nostalgie Tulcea veche cu colţişoarele, meseriile şi personajele ei, carte pe care, dragi tulceni, vă îndemn stăruitor să o lecturaţi.

Morile de vânt din Tulcea

            Nu-i cazul aici şi acum să ne lansăm în combaterea  eolienelor  (deşi ne mănâncă palma, căci nu te mai poţi învârti sau face o poză prin Dobrogea fără să te împiedici de ele ). O să prezentăm în schimb varianta strămoşească, moara de vânt, ce se integra armonios în peisajul dobrogean de altădată. Ne folosim pentru asta de încă o evocare a oraşului de prin 1853, în care la loc de cinste stau morile de vânt din Tulcea. Aflăm cu ocazia asta şi cum arăta oraşul pe vremea turcilor.

              Dar să-l lăsăm pe autor, naturalistul Boucher de Perthes, să ne transmită impresiile călătorului pe Dunăre, proaspăt sosit la Tulcea : „Pe o colină de pe ţărmul turcesc ne apare o privelişte  si anume una din cele mai plăcute din câte se poate întâlni. E vorba de o armată de mori de vânt, zorind care mai repede, parcă grăbite să termine mai curând. Număr vreo patruzeci şi numărul lor mai sporeşte pe măsură ce înaintăm. În faţa morilor este un oraş fortificat ce trece a fi vechiul Aegyssus şi care se numeşte Tulcea. Oraşul pare destul de întins. Casele sunt separate, iar unele au câte două etaje. Printre ele se zăreşte şi o moschee, în port se văd coşuri de vapoare şi câteva corăbii. Catargele corăbiilor dominate de aripile morilor de vânt fac un ansamblu cu totul neobişnuit. Casele sunt despărţite de grupuri de copaci care cresc pe lângă Dunăre şi ale căror trunchiuri sunt acoperite în parte de inundaţii. O stâncă cu aparenţă vulcanică domină Tulcea”.

              În altă parte (adică  „Monografia oraşului Tulcea” de la 1928, scrisă de Voicu, Cotovu şi Ionescu) se zice aşa despre morile de vânt din Tulcea: „… până în 1916 […], culmile dealurilor erau presărate cu mori de vânt, ale căror aripi se învârteau neîncetat […] oferind ochiului o priveliște din cele mai minunate. Majoritatea acestor mori de vânt […] au fost distruse în timpul războiului ”.

              În anii imediat următori reunificării, în Tulcea erau 36 de mori de vânt, dintre care 3 cu aburi. Morile tronau pe mai toate colinele orasului, inclusiv pe Dealul Monumentului, căruia tulcenii îi spuneau la un moment dat „La trei mori”; cea a lui Nicolaef a stat mult timp drept piedică în ridicarea monumentului, după cum povesteam în episoadele trecute, când enumeram peripeţiile Monumentului.

              Mai erau apoi morile de vânt Prislav, trecute pe harta oraşului din 1909 în zona Dealului Mahmudiei, mai sus de Biserica Sf. Împăraţi, acolo unde doar o stradă mai aminteşte azi de prezenţa lor : Str. Morilor. Tot din evocările duioase ale lui Constantin Gavenea aflăm şi despre alte mori de vânt din oraş precum „morişca” bulgarului Alexandru, sau despre cele apărute ulterior, morile mecanice şi uleiniţele, precum moara turcului Suliman de la bariera Străzii Mahmudiei sau a lui Grigore Crisafi, de pe Isaccei, moara grecului Dracopol, a bulgarului Stoef, a fratilor ruşi Sezanov şi altele.

              Războiul, cu distrugerile lui, dar şi morile mecanice, cu un randament net superior, au însemnat sfârşitul pentru morile de vânt din Tulcea. Au continuat să funcţioneze doar în zonele mai izolate din judeţ, iar astăzi mai putem vedea un exemplar la Mănăstirea Celic Dere şi câteva la Muzeul Satului din Bucureşti (aduse din Sarichioi, Valea Nucarilor şi Enisala).

Va continua….

Sursa : Lidia Visan

Farmecul Deltei (Partea 2)

              Delta Dunării este o regiune care constituie un frecvent subiect de descripție și de reportaj. Cărțile, revistele și ziarele conțin studii referitoare la feluritele aspecte și probleme ale vieții mereu în schimbare a deltei de la un anotimp la altul, insistând asupra bogăției de imagini și de impresii pe care ea le oferă. S-a crezut că Delta Dunării poate fi numită: " țara de dincolo de negură". În puține cuvinte se arată tot ce are delta mai caracteristic și mai interesant. Acest pământ este plin de surprize privind nașterea și evoluția lui, cu lumea plantelor și animalelor pe care le cuprinde , ca urmare a schimbărilor din natură.

              Pretutindeni  în deltă, privirea de la nivelul grindurilor cuprinde doar suprafețe de apă relativ reduse , porțiuni din lacurile mai mari sau mai mici. Orizontul este adesea ascuns cu totul de masivele de trestie și papură sau de șirurile de sălcii ce marchează grindurile. Imaginea deltei, așa cum o știm, cu forma sa asemănătoare literei  grecesti Ʌ, o datorăm cartografiei, care ne-a pus la dispoziție harta, cu care suntem obișnuiți. De la numele acestei litere derivă denumirea "deltă", dată unităților geografice de acest fel. Imaginea hărții a devenit identică deci cu forma reală de pe teren.
              În timpul inundațiilor de primăvară, apele acoperă grindurile pe mari întinderi și fac să dispară chiar malurile brațelor bătrânului fluviu, inclusiv cele ale brațului canalizat Sulina. Deasupra apelor rămân doar mici suprafețe din cel mai înalte grinduri, situație care oferă un bun prilej de supoziții ale imaginației despre felul cum s-a născut și se naște mereu pământurile deltei.
              O pasăre , cu aripile desfăcute larg plutește la mică înălțime. În dimineața de primăvară, cu soare rece, umbra ei înaripată, densă ca și cum ar fi materializată, coboară prin aer și își imprimă pe undele gălbui ale Dunării chipul ca o cruce, alunecând cu repeziciune pe valuri. Dintr-o săritură ea trece peste desișul stufărișului și peste coroanele sălciilor, dispărind odată cu pasărea.
             Un procedeu curent de prezentare în imagine a deltei este reducerea plastică a unui bâtlan plutind cu aripile întinse deasupra unei păduri de stuf. Alteori , bâtlanul stă lângă câteva trestii, cu aripile lipite de corpul îngust , își ține gâtul drept în sus și privește înainte semeț.

             Delta Dunării trezește în minte tabloul celui mai nou pământ al țării, al unei naturi primitive, formată din plante și al unei sălbăticii ascunse , alcătuită din animale, toate prilejuite și ocrotite de un întins de ape, acoperit cu masive de stuf și întrerupt de grinduri îndepărtate , pe care cresc păduri de sălcii și de plopi. Este locul preferat al păsărilor de baltă și al celor răpitoare, care își împart cu pescarii mulțimea peștilor cu solzi de aur și argint.
             Farmecul turistic îl formează caracteristicile terenului :  tărâmurile nou ieșite din apă, canalurile șerpuitoare și lacurile sclipitoare populate în adâncul lor cu cel mai felurite soiuri de ești. Mai ales păsările singuratice sau în stoluri împodobrsc peisajul. De multe ori, pe canalurile umbrite de trestii și papură ori în preajma luminișurilor de apă, delta pare neanimată. Este insă de ajuns o lovitură de lopată, pentru a stârni păsările ce cuibăresc în stufăriș. Aproape toate păsările călătoresc iarna către ținuturi calde, așa cum s-au deprins din vremuri străvechi și cum le dictează instinctul caracteristic speciei.

D’ale Tulcei – partea a 17 a

Administraţie românească

             După 460 ani de stăpânire turcească, în 1878, Dobrogea redevine provincie românească şi cu asta începe un nou capitol pentru ea, plin de schimbări.
             Populaţia creşte numeric, se dezvoltă agricultura şi industria, se ridică şcoli, biserici, monumente… în sfârşit, progres pe toate planurile. Pentru Tulcea însă, perioada de glorie se cam termină, planurile noii administraţii ţintind mai mult spre Constanţa, care se dezvoltă fulgerător, în defavoarea urbei noastre.

       
            De aici încolo vom încerca să detaliem, atât cât ne pricepem, ce clădiri, instituţii şi monumente s-au înălţat după anexare, ce personalităţi au pus umărul la „civilizarea” Dobrogei şi ce progrese şi transformări a cunoscut Dobrogea în general şi Tulcea îndeosebi.
            Dar mai înainte de asta, să mai zăbovim puţin la momentul unirii şi să surprindem starea de spirit de pe ambele părţi ale Dunării.

Pro şi contra unire

            Războiul din 1877 luase sfârşit. Acum se tranşa „tortul” în felii, mai întâi la San Stefano, apoi la Berlin. Felia Dobrogea, cea care ne interesează pe noi, e luată mai întâi de ruşi, însă doar cu scopul de a o folosi în trocul cu românii. Ruşii erau interesaţi de fapt de cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail  pe care, în 1856, prin Tratatul de la Paris, au fost nevoiţi să le restituie Moldovei, treabă cu care nu erau împăcaţi defel. Ţarul lor, Alexandru al II-lea, declarase în mai multe rânduri că nu vrea să moară până nu pune pe mormântul tatălui său acel tratat, rupt în bucăţele.
           Sângele jertfit în război de tânăra, dar viteaza armată română n-a fost suficient pentru ca românii să fie poftiţi şi la masa tratativelor. Zarurile erau aruncate în lipsa lor. Firesc, în timpul acesta, în ţară era multă agitaţie şi îngrijorare, discuţii aprinse, acuzaţii. Evident, erau şi voci contestatare pentru primirea Dobrogei: „În schimbul Basarabiei străbune ni se dau mlaştinile pestilenţiale dobrogene şi ţinuturile bântuite de tâlharii cerchezi”.
           Trebuie să recunoaştem că, abia ieşită din război, cu o stăpânire rusească ce n-a prea reuşit să asigure linişte şi pace în zonă, Dobrogea arăta destul de şifonată, astfel că avantajele ei economice şi strategice se întrevedeau mai greu de la Bucureşti. Apă la moară pentru oponenţii unirii: „O ţară mlăştinoasă în partea de jos, fără apă în partea de sus, insalubră, incultă, costisitoare, impracticabilă, locuită de păstori, de nomazi şi de tâlhari: aceasta este Dobrogea. Partizani ai anexiunii, iată-vă achiziţiunea!”.
            Dacă la Bucureşti, lumea se mai împărţea în pro şi contra unirii, în schimb, de partea cealaltă a Dunării, toată Dobrogea avea un singur gând: aştepta cu nerăbdare unirea, încă de la debutul războiului. Şi am văzut deja cu câtă emoţie şi sinceră bucurie au fost primite autorităţile şi armata română la Tulcea şi în toată Dobrogea. Mărturie stă apoi şi telegrama expediată de tulceni imediat după momentul festiv:
 „De astăzi începe o viaţă nouă pentru noi. Vom privi dar cu încredere şi iubire în viitor, uitând trecutul”.
            Armata şi autorităţile române au fost bine primite peste tot şi dintr-un alt motiv: după război, bandele de başibuzuci într-adevăr devastau provincia, ucideau, jefuiau, astfel că multă lume fugea de partea cealaltă a Dunării. Guvernul de la Bucureşti cunoştea bine situaţia de dezordine şi nesiguranţă ce domnea în Dobrogea, aşa că încă din vară dispusese înfiinţarea la Piteşti a Diviziei speciale ce urma să preia Dobrogea, sub comanda generalului Gheorghe Anghelescu, cel care a condus atacul împotriva Griviţei. (Strada Toamnei, unde se află Seminarul teologic din Tulcea, i-a purtat cândva numele). Deci armata română era aşteptată şi cu bucuria că va face ordine, va restabili pacea şi liniştea în provincie.

Pionierii Dobrogei

            Multe erau de făcut de către administraţia românească în Dobrogea cea lăsată în amorţire de stăpânirea turcă. Erau multe griji, obligaţii, măsuri urgente de luat pentru a curma abuzurile, nesiguranţa, dezordinea care domneau în toate domeniile. Se puneau practic temeliile unei noi vieţi.

           Pentru aceasta, în primul şi în primul rând era nevoie de oameni, mulţi oameni capabili şi cu dragoste de ţară: funcţionari, învăţători, preoţi, militari. Am văzut într-un număr anterior ce pionierat a făcut, de exemplu, primul protopop al judeţului, Gheorghe Răşcanu.

           Continuăm lista celor care au contribuit la luminarea mulţimilor şi progresul provinciei cu Remus Opreanu şi George M. Ghica – primii prefecţi ai judeţului Constanţa, respectiv Tulcea şi Mihail Poenaru- Bordea,  cel care a supravegheat primii paşi ai justiţiei româneşti. De notat că pentru scurte perioade, în administraţia românească au activat poetul Alexandru Macedonski (judeţul Silistra Nouă) şi Duiliu Zamfirescu (Hârşova).

           Foarte mulţi învăţători au venit acum din cele trei judeţe basarabene cedate ruşilor, precum Ion C. Brătescu, tatăl marelui geograf şi istoric Constantin Brătescu, despre care puţini ştiu că provine din localitatea Câşla (Mineri de astăzi) de lângă Tulcea. Cu siguranţă lista patrioţilor nu se opreşte aici; sperăm să avem ocazia să vorbim pe larg despre fiecare personalitate în parte.

Despre populaţiunile Dobrogei

           Unirea Dobrogei cu ţara fusese aşteptată cu entuziasm de toate naţiile, români sau greci, turci sau tătari. E adevărat că o parte dintre etnicii musulmani au părăsit provincia în toiul războiului, de teamă că la venirea noii puteri, vor suferi represalii. Pentru mai marii ţării de la Bucureşti, depopularea Dobrogei era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit, aşa că au avut grijă să transmită încurajări şi semnale pozitive încă de la primele mesaje către locuitorii Dobrogei.

           Prin „Proclamaţia domnului către locuitorii Dobrogei”, aceştia sunt încredinţaţi că li se vor respecta libertatea şi bunurile personale, indiferent de originea etnică. Garantează armata şi administraţia română, aşa că populaţiile turce plecate, în mare parte, se reîntorc la casele lor. Se adaugă acestora, după unire, numeroşi moldoveni, ardeleni, munteni, mulţi veterani din război, care au fost împroprietăriţi în noua provincie, astfel că în câteva decenii, populaţia Dobrogei se triplează.

           Cât despre buna convieţuire din zonă, unul dintre prefecţii judeţului Tulcea, Luca Ionescu, spunea aşa: „Conglomeratul etnic ce am găsit la aşezarea noastră s-a topit la căldura aceluiaşi ideal… Nici cluburi politice, nici comitete secrete, nici colectări de fonduri, nici corespondenţe la ziare străine, nici un fel de lucrare, făţişă sau ocultă, pentru a zdruncina ordinea publică, ori a întreţine aici ori aiurea agitaţiuni în defavoarea noastră.”

           Amalgamul de naţii, graiuri, porturi, credinţe şi obiceiuri făcea din Dobrogea un ţinut tare exotic pentru românii de pe cealaltă parte a Dunării. Astfel că, după anexare, Tulcea a fost asaltată de un număr mare de „turişti”, curioşi să vadă acest loc cosmopolit şi foarte pitoresc,  despre care scriau apoi cu entuziasm în jurnalele şi revistele din capitală. Apoi, cu timpul, entuziasmul şi curiozitatea s-au mai pierdut, vizitele în fostul ţinut turcesc s-au rărit, pe măsură ce şi populaţiunile au emigrat, iar tenta cosmopolită a Dobrogei s-a diluat mai mult sau mai puţin.

Palatul Pescăriilor

           Una dintre cele mai frumoase clădiri care au mai rămas din Tulcea de altădată, construită pe timpul administraţiei româneşti este Palatul Pescăriilor. Cei mai tineri, din păcate, nu îl cunosc altfel decât cu numele unui oarecare club.

          Clădirea este construită pe la 1904 – 1907, ca sediu pentru Administraţia Pescăriilor Statului, prin grija lui Grigore Antipa şi prin contribuţia financiară a pescarilor din deltă. Nu e ales întâmplător locul de construcţie: în imediata apropiere a fostului centru admininistrativ turcesc, cu ale cărui clădiri dorea să rivalizeze noua clădire a administraţiei române.

           Ca fapt divers, terenul pe care a fost construită clădirea a fost cedat Ministerului Agriculturii şi Domeniilor de către primărie, care a primit în schimb Lacul Ciuperca.

Va continua….

Sursa : Lidia Visan

Cuvinte alese , din lume culese

          Între fluviile care au renume și care sunt navigabile, când vii dinspre mare și Istrul care are cinci guri 

  Cartea a II a

( HERODOT - 484-425 î.e.n. ) - istoric , geograf  și călător grec 

D’ale Tulcei – partea a 16 a

Război pe Dunăre 

            Că tot vorbirăm data trecută de nave, hai să zicem câte ceva şi despre luptele navale care s-au purtat pe Dunăre în 1877 – 1878. Trebuie  să ştim că Războiul pentru Independenţă n-a însemnat doar Plevna şi Griviţa, ci şi nişte contre între flota de fluviu otomană şi cea preponderent română (pentru că cea rusă era practic inexistentă)

             Scenariul e destul de simplu, amintind de moldovenii lui Ştefan şi de armata câtă frunză şi iarbă a turcilor. Şi de data asta, turcii erau în superioritate numerică cu flota lor, bine echipată, aflată pe picior de egalitate cu flota turcă din Marea Neagră, sau cea din Mediterană. Faţă de cele 9 nave cuirasate, 4 canoniere şi multe alte nave de transport şi şalupe, românii aveau în dotare doar 4 nave: navele cu zbaturi „România” şi „Ştefan cel Mare”, canoniera „Fulgerul” şi şalupa torpiloare „Rândunica”. Fiind în avantaj, ar fi fost firesc ca otomanii să facă jocurile pe Dunăre, însă n-a fost să fie aşa.

            În martie 1877, ruşii minează zona de la Galaţi, astfel că navele otomane nu pot ieşi spre Marea Neagră. Turcii, deşi o forţă de temut, nu acţionează ca atare, aşa că artileria rusă şi cea română încep să secere navele otomane una câte una: o corvetă lovită de artileria rusă lângă Ismail, un monitor scufundat la Măcin, iar ultima şi cea mai spectaculoasă operaţiune navală pe Dunăre în noiembrie 1877, când artileria română scufundă mai multe nave otomane în zona Calafat.

            Interesant este că cel care comanda flota otomană, Hobart Paşa,  şi care s-a aflat în toiul acţiunii pe nava cu zbaturi „Resmo”, era de fapt un englez, pe numele său adevărat Augustus Charles Hobart, care vine din marina engleză, fiind recompensat de sultan cu acordarea titlului de paşă, pentru că a reprimat revolta grecească din Creta. După război e numit müsir (mareşal), fiind primul creştin care deţine această funcţie.

Stăpânire rusească la Tulcea

           Despre ultimele clipe ale stăpânirii turceşti din martie 1877 am vorbit pe undeva, într-un număr trecut. După episodul de panică produs de Said Paşa care adusese navele otomane în cotul Dunării, ca să radă Tulcea de pe faţa pământului, administraţia turcă a fost preluată pentru foarte scurtă vreme de Fahri Bei, care mai fusese o dată guvernator, chiar apreciat de către tulceni. De data asta însă nu apucă să stea prea mult în noua funcţie, pentru că armatele ruseşti trecuseră Dunărea şi se îndreptau spre Tulcea. Aşa că toată conducerea turcă se retrage în grabă spre sud.

            Oraşul rămâne să fie condus provizoriu de către un comitet ales de cetăţeni. Apoi, e preluat de către administraţia rusă, în fruntea căreia va fi ales Beloţercovici, cel care în ultimele zile ale stăpânirii turceşti a fost consul al Rusiei la Tulcea. Ca fapt divers, cât a avut stăpânire rusească, Tulcea a primit vizita marelui duce Alexe, fratele împăratului Alexandru II.

            Pentru armata rusă din Tulcea, războiul din 1877 a trecut fără prea multă osteneală din partea ei. A fost ce-i drept o tentativă a turcilor de a intra pe Dunăre cu flota din Marea Neagră şi de a bombarda porturile. Dar ruşii erau pregătiţi: au pus pe colnicul Hora mai multe tunuri de mare calibru şi au înecat câteva corăbii pline cu piatră în dreptul satului Nufăru de astăzi. De notat că toată piatra încărcată pe corăbii a fost scoasă de locuitorii oraşului din zidul grădinii publice, de pe locul fostei pieţe Sf. Gheorghe şi cărată pe braţe până la Dunăre.

            De la guvernarea Beloţercovici de la Tulcea, reţinem un lucru: recensământul populaţiei pe care l-a făcut, important, întrucât ne arată că românii erau cea mai numeroasă populaţie din zonă la 1878. Despre Beloţercovici, au mai rămas consemnate două momente  în care, din păcate,  nu a arătat o atitudine prea prietenoasă faţă de românii din Tulcea: unul, când a ţinut parte bulgarilor, menţinând închisă Catedrala românilor Sf. Nicolae şi doi, când tulcenii pregăteau materialele şi arcurile de triumf pentru  primirea fastuoasă a armatei române la Tulcea, iar guvernatorul a intervenit brutal, verificând materialele şi cerând ca în locul reginei Elisabeta să fie pictat ţarul Alexandru al II-lea. Până la urmă, lucrurile s-au calmat, iar primirea armatei la Tulcea s-a desfăşurat conform planului, cu tot fastul, dar şi cu  mult entuziasm şi multă emoţie, precum am detaliat în ediţia specială din 14 noiembrie.

            Mai spunem doar că, deşi teoretic  administraţia rusă în zonă a încetat la 23 noiembrie 1878, ultimele unităţi ale ruşilor vor părăsi Dobrogea abia în aprilie 1879. Peste ani şi ani, ruşii vor reveni la noi în ţară prin ideologia ce a pornit de la ei şi care a fost pusă în aplicare atâţia ani la noi şi în împrejurimi. Mulţi tulceni încă îşi mai aduc aminte megafoanele de pe stâlpii oraşului,  cu care se trezeau în fiecare dimineaţă ascultând marşurile ruseşti. Dar asta e altă poveste.

Peripeţiile Monumentului

            Despre „vitejia tinerei, dar vânjoasei noastre armate în luptele de la 1877 – 78 pentru independenţa şi mărirea ţării”, aminteşte Monumentul Inde¬pendenţei din Tulcea. Este un monument foarte important, ca execuţie, dar mai ales ca însemnătate, un monument comemorativ mult dorit şi la fel de mult aşteptat de regele Carol şi de toţi tulcenii.

            Piatra de temelie a fost pusă încă din 1879,  dar a fost inaugurat, după multe peripeţii, abia 25 ani mai târziu. Din diferite motive, de la punerea pietrei de temelie, lucrările trenau. Un motiv ar fi că locul decis pentru amplasarea monumentului era ocupat de moara unui tulcean, care nu vroia, în ruptul capului, să cedeze locul pentru intenţiile edililor noştri. În cele din urmă căposul moş muri, iar edilii negociară mai uşor cu urmaşii acestuia.

            Treaba se urneşte de-a binelea prin 1896, odată cu înfiinţarea „Ligii pentru propăşirea Dobrogei”, care avea în program şi ridicarea monumentului şi care organiza serbări pentru acest scop.

În acelaşi an vine la cârma prefecturii de Tulcea poetul Ioan Neniţescu, eroul din Războiul de Independenţă  (despre care vom avea ocazia să vorbim mai pe larg) şi care se ocupă îndeaproape de ridicarea monumentului. El scrie primarului de atunci, Ion Dinescu, care  cheamă pe onorabilii tulceni la primărie, unde se alege un Comitet pentru a se grăbi strângerea de fonduri. Preşedinte de onoare, Neniţescu.

             Comitetul lansează către cetăţeni un apel de mobilizare, care e primit cu entuziasm de public. În scurt timp se strâng 90.000 lei, faţă de cei 30.000 adunaţi anterior. Întregul monument a costat aproape 110.000 lei, cu tot cu banii folosiţi pentru despăgubirea proprietarilor de pe Colnicul Hora. Au mai rămas bani chiar şi pentru un alt monument, cel al lui Mircea cel Bătrân, care va fi aşezat în piaţeta de lângă Palatul Paşei.

             Execuţia monumentului a fost încredinţată sculptorului român Giorgio Vasilescu, care a primit toată libertatea de concepţie; el a proiectat monumentul sub forma pe care o vedem astăzi: un obelisc de granit de 22 de metri, având la bază statuia unui dorobanţ, gata să sune din goarnă şi a unui vultur cu aripile desfăcute, element principal al stemei Ţării Româneşti, simbol al curajului şi hotărârii.

             Giorgio Vasilescu se apucă de treabă în toamna lui 1897, în atelierele din Milano şi Veneţia, dar nu apucă să finalizeze întregul monument, căci în noiembrie 1898 moare neaşteptat. Se ocupă de finalizarea monumentului, conform planurilor, sculptorul Constantin Bălăcescu, care îl termină doi ani mai târziu. Cele trei piese sunt aşezate pe postamentul lor pe rând, la intervale mari de timp, şi vor aştepta inaugurarea oficială în prezenţa familiei regale până la 2 mai 1904. La inaugurarea de atunci, primarul oraşului, N. Comişan, se adresa înalţilor oaspeţi astfel: „O dorinţă a Majestăţii Voastre a fost îndeplinită: falnicul Monument al reanexării Dobrogei s-a înălţat pe acea stâncă frumoasă desemnată de Majestatea Voastră. El va vorbi posterităţii de vitejia dorobanţului şi a marelui Căpitan, Gloriosul nostru rege (…)”.

              

            Important de precizat că monumentul actual nu este cel original, primul fiind distrus în timpul

regimului de ocupaţie străină din război. Despre cum a trecut Monumentul Independenţei şi Tulcea prin războaie, vom vorbi, însă, altă dată.

Va continua….


Sursa : Lidia Visan