D’ale Tulcei – partea 1

              Așa cum am promis, începând din acest weekend voi porni o serie denumită D’ale Tulcei - o scurtă trecere în revistă a evenimentelor ce au marcat orașul Tulcea, orașul de la porțile Deltei. Fiecare eveniment, punct de cotitura al orașului va fi nuanțat de poze ale vremii , iar dacă voi puteți veni cu alte completări sunteți bineveniți s-o faceți prin comentarii sau de ce nu să vă puneți semnătura printr-un post la rubrica Articolul meu! 

              V-aţi pus întrebarea de ce Tulcea a apărut şi s-a dezvoltat tocmai aici, în locul în care suntem astăzi şi nu 20 de km mai la vale sau la deal ? Un răspuns sigur nu ştim dacă poate da cineva, dar cu părerea dacă ne dăm, nu se supără nimeni.

              Iar o părere avizată ne spune că localitatea Tulcea s-a întemeiat aici şi nu în altă parte din cauza Vadului Sacagiilor şi a Dealului Monumentului.

            Care Vadul Sacagiilor ?
Cel din cotul larg al Dunării spre nord, acolo unde două stânci intră în coasta curentului principal şi înlesnesc traversarea apei. Locul a fost folosit din cele mai vechi timpuri de ciobani pentru a face legătura cu delta pe drumul lor de transhumanţă. A fost numit aşa pentru că de aici se aprovizionau cu apă sacagiii din oraş.
            Şi Dealul Monumentului, pentru că a oferit o poziţie strategică de apărare (înălţime stâncoasă înconjurată din trei părţi de ape) pentru stră-conlocuitorii greci şi mai apoi romani, ce şi-au ridicat aşezări unii mai la deal, alţii mai la poale, conform principiilor lor de urbanism.

Mai aproape de zilele noastre, mulţi îşi amintesc de o altfel de Tulce, cu Ciuperca plină de nămol şi trestie, cum la fel de plină de nămol şi de bolovani era strada Isaccei la ploile care şi astăzi îi pun la încercare pe edilii oraşului. 

           De la bălţile acelea pline de broaşte, ţânţari şi alte vietăţi îşi trage numele şi cartierul (mai potrivit ar fi termenul de « mahala ») din apropiere, cuprins aproximativ între străzile Podgoriilor şi Victoriei, respectiv Komorovca (de la cuvântul rusesc коморь =ţânţar).

           Dar mergând tocmai la începuturile Tulcei, vedem că situaţia era şi mai deosebită. 

Dunărea nu curgea ascultătoare ca şi astăzi pe un traseu îngrădit de diguri şi faleză, ci se răsfira pe unde dorea dumneaiei. Mai precis, pe unde putea, căci să nu uităm colinele şi stâncăriile puse la adăpost, pe care de altfel s-a putut dezvolta oraşul. 

           În rest, totul era la dispoziţia Dunării, aşa cum reiese din harta oraşului întocmită de arhitectul oraşului, Gheorghe Brătescu. Dacă ai fi dorit să mergi acum două sute de ani şi mai bine, unde sunt acum Coloanele sau în Piaţa Civică, Piaţa Nouă, strada Isaccei, la Pelican sau în Piaţa din Vest trebuia să o faci cu barca, pentru că la inundaţii toate aceste locuri erau acoperite de ape.  De altfel, aşa şi făceau cei de atunci şi era destul de simplu pentru ei, întrucât fiecare casă ce dădea spre apele Dunării avea câte o barcă frumos legată de un podeţ de lemn.

Cam pe unde e acum fostul magazin „Diana” se pare că era un loc mai uscat, un grind, pe care oamenii l-au folosit ca să construiască un pod de legătură între Dealurile Babadag şi Mahmudiei.

Cel puţin aşa evocă Constantin Găvenea în cartea domniei sale „Amintiri şi imagini din Tulcea de odinioară” – „Ceairul”, în care ne mai spune că „în timp de iarnă, când Dunărea devenea pod de gheaţă, golfurile Dunării adăposteau corăbiile negustorilor surprinşi de îngheţ. Dovadă [...] ancorele găsite în pământ, în centrul oraşului, cu ocazia executării unor lucrări de canalizare prin anii ’60”.

Pentru că la ploi, apele spălau (ca şi acum, de altfel) toate cele şapte dealuri şi depuneau în vale tot ce cărau, cu timpul, zonele inundate de ieri (centrale astăzi)  ajung să se colmateze şi încet-încet uscatul să iasă la iveală. 

O mână de ajutor o dau şi ţăranii, care la îndemnul Paşei Ismail – guvernatorul Dobrogei, aduc cu carele pământ şi înalţă malul.

            

             În sfârşit, în 1856, proaspăt sosita în zonă – Comisia Europeană a Dunării, care avea tot interesul să investească în diguri, canale, etc. pentru o bună navigaţie pe fluviu, face treabă bună şi îndiguieşte şi consolidează malul Dunării, care începe să semene cu cel de astăzi.  Ca fapt divers, cheiul Dunării a purtat mult timp numele de „digul olandez”, amintind de societatea străină ce s-a ocupat de îndiguire.

Odată „cuminţită” Dunărea, care nu se mai revărsa peste zonele joase din oraş, uscatul a putut să iasă la iveală. Noul pământ va căpăta numele de „Ceair” (cuvânt turcesc însemnând loc întins, nou, provenit în urma desecării). 

             Fiind aproape de port, firesc aici se vor ridica magazii, apoi prăvălii, primele străzi, iar în scurt timp Ceairul va adăposti centrul comercial al oraşului cu binecunoscutele „Coloane Turceşti” – monument de arhitectură şi emblemă a oraşului de demult, dar şi alte clădiri deosebite. 

             Însă, precum „Ceairul” le-a dat viaţă, „Ceairul” le va grăbi şi sfârşitul tragic. Pentru că fostele zone inundabile pe care au fost construite, cu pânza freatică foarte aproape de suprafaţă, favorizau umiditatea, igrasia, insalubritatea imobilelor. Un bun pretext pentru făuritorii „noului oraş” din „epoca de aur” de a le demola şi înlocui cu blocurile şi clădirile noi pe care le vedem astăzi. 

            Dincolo de Dealurile Monumentului şi Mahmudiei, tot prin vremurile de început, se găsea lacul Zaghen, bogat în peşte şi stufăriş, alimentat atât dinspre Dunăre, dar şi de la izvoarele din apropiere şi care se întindea până spre satele din vest. S-a făcut mic abia în timpul comunismului, când, prin îndiguire, i s-a tăiat alimentarea cu apă din Dunăre, iar azi e pe cale de disparitie.

            Nu numai zonele joase arătau altfel, ci şi dealurile oraşului erau diferite: Dealul Bididia, înălţimea de după Biserica Rusească, dealul pe care ulterior s-au stabilit nemţii pe strada Nemţească, în prezent Mircea-Vodă – erau acoperite cu păduri seculare, cu izvoare bogate, ce alimentau cişmele din oraş.

Va continua….

Sursa : Lidia Visan