Influența omului în evoluția Deltei Dunării

          Omul a reprezentat și este în continuare un factor determinant în schimbările naturii . De aceste schimbări nici Delta Dunării n-a scăpat, dezvoltarea economică a României aducând modificări importante ecosistemelor de aici .  Începând cu secolul XIX delta suferă transformări majore , însă de departe cel mai aprig regim politic este regimul communist . În anii comunismului delta a suferit interventii grave ce necesită mulți ani de acum încolo pentru regenerarea stricaciunilor.

          Delta Dunării, ca zonă terminală a fluviului Dunărea, primeşte şi tranzitează anual, prin arterele hidrografice şi complexele lacustre, un volum important de apă, care îi conferă statutul de zonă umedă. Una din condiţiile vitale ale zonei umede, cu varietatea de ecosisteme şi biodiversitate reprezentativă, este sistemul circulaţiei apei . Dunărea transportă anual la vârful Deltei (Ceatalul Chiliei), circa 202 km³ de apă, respectiv, 6.515 m³/s, circa 48 milioane t/an de aluviuni, 74 milioane t/an de săruri şi 2.576 x 1012 Kcal (corespunzător unei temperaturi medii anuale de 12,6°C) (valori pentru perioada 1921-2000). Din valorile estimate de materie şi energie, 95% sunt tranzitate pe cele trei braţe (Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe) şi numai 5% sunt preluate prin gârle şi canale, stocate, parţial, în complexele lacustre şi ariile mlăştinoase din interiorul deltei. Dunărea şi braţele sale reprezintă arterele majore prin care fluviul asigură spaţiului deltaic debitul lichid şi solid.

          Braţul Chilia (120 km de la Ceatalul Chiliei) este cel mai important braţ al Dunării sub aspectul scurgerii. Până în anul 1890 s-a caracterizat printr-o tendinţă de creştere a debitului. După anul 1910 când transporta 72% din debitul fluviului la Ceatalul Chiliei, braţul Chilia înregistrează o tendinţă de scădere a debitului (63,8% în 1950, 63% în 1960, 60,8% în 1970, 59,1% în 1980 şi 58% în 1990. În aceeaşi perioadă ponderea braţului Tulcea (având 17 km între Ceatalul Chiliei şi Ceatalul Sf. Gheorghe), a crescut de la 28% la 42,4% în 1990, nu atât datorită braţului Sf. Gheorghe care a suferit o acţiune de scurtare a traseului iniţial de 109 km lungime la 70 km în prezent (cel mai mare coeficient de meandrare: 1,7) cât mai ales creşterii rolului braţului Sulina (lung de 63,7 km la care se adaugă circa 8 km de prelungire în mare prin diguri laterale) de la 7-8% la sfârşitul secolului trecut la circa 20% în prezent, ca urmare a rectificării şi dragării lui continuu pentru menţinerea posibilităţilor de navigaţie.
          Din debitul de apă al Dunării la Ceatalul Chiliei o mică parte pătrunde prin reţeaua de gârle şi canale în complexele lacustre, sau prin revărsare peste maluri în perioada apelor mari de primăvară. Se apreciază că în perioada 1980-1989 braţele Dunării cedau în interiorul deltei un debit estimat de circa 620 mc/s, ca urmare a realizării unor canale mari (Canalul Mila 35, Crişan-Caraorman). Din acest debit, circa 350 mc/s au fost vehiculate prin reţeaua de gârle şi canale şi 270 mc/s au fost revărsate peste maluri. Cea mai mare parte, de circa 350 mc/s se acumulează în spaţiul dintre braţele Chilia, Tulcea şi Sulina, urmată cu 170 mc/s în spaţiul dintre Sulina şi Sf. Gheorghe, şi 100 mc/s în spaţiul dintre braţul Sf. Gheorghe, lacul Razim şi ţărmul marin .             Având în vedere perioada de stagnare a volumelor de apă pătrunse în interiorul deltei, care variază în funcţie de regimul hidrologic anual (2 luni în 1921 – an cu ape mici şi 10-11 luni în anii cu ape mari – 1940, 1942, 1970) o parte din acestea se pierd prin procesele de evaporaţie şi evapotranspiraţie, încât la ieşire către Marea Neagră, pierderile sunt de circa 10% (Tabelul 1).

Tabel 1 .Debitele lichide ale Dunării la intrarea şi ieşirea din deltă şi pe

braţele principale (mc/s) (după C. Bondar, 2004)

Sursa informațiilor : ARBDD