Că tot vorbirăm data trecută de nave, hai să zicem câte ceva şi despre luptele navale care s-au purtat pe Dunăre în 1877 – 1878. Trebuie să ştim că Războiul pentru Independenţă n-a însemnat doar Plevna şi Griviţa, ci şi nişte contre între flota de fluviu otomană şi cea preponderent română (pentru că cea rusă era practic inexistentă)
Scenariul e destul de simplu, amintind de moldovenii lui Ştefan şi de armata câtă frunză şi iarbă a turcilor. Şi de data asta, turcii erau în superioritate numerică cu flota lor, bine echipată, aflată pe picior de egalitate cu flota turcă din Marea Neagră, sau cea din Mediterană. Faţă de cele 9 nave cuirasate, 4 canoniere şi multe alte nave de transport şi şalupe, românii aveau în dotare doar 4 nave: navele cu zbaturi „România” şi „Ştefan cel Mare”, canoniera „Fulgerul” şi şalupa torpiloare „Rândunica”. Fiind în avantaj, ar fi fost firesc ca otomanii să facă jocurile pe Dunăre, însă n-a fost să fie aşa.
În martie 1877, ruşii minează zona de la Galaţi, astfel că navele otomane nu pot ieşi spre Marea Neagră. Turcii, deşi o forţă de temut, nu acţionează ca atare, aşa că artileria rusă şi cea română încep să secere navele otomane una câte una: o corvetă lovită de artileria rusă lângă Ismail, un monitor scufundat la Măcin, iar ultima şi cea mai spectaculoasă operaţiune navală pe Dunăre în noiembrie 1877, când artileria română scufundă mai multe nave otomane în zona Calafat.
Interesant este că cel care comanda flota otomană, Hobart Paşa, şi care s-a aflat în toiul acţiunii pe nava cu zbaturi „Resmo”, era de fapt un englez, pe numele său adevărat Augustus Charles Hobart, care vine din marina engleză, fiind recompensat de sultan cu acordarea titlului de paşă, pentru că a reprimat revolta grecească din Creta. După război e numit müsir (mareşal), fiind primul creştin care deţine această funcţie.
Stăpânire rusească la Tulcea
Despre ultimele clipe ale stăpânirii turceşti din martie 1877 am vorbit pe undeva, într-un număr trecut. După episodul de panică produs de Said Paşa care adusese navele otomane în cotul Dunării, ca să radă Tulcea de pe faţa pământului, administraţia turcă a fost preluată pentru foarte scurtă vreme de Fahri Bei, care mai fusese o dată guvernator, chiar apreciat de către tulceni. De data asta însă nu apucă să stea prea mult în noua funcţie, pentru că armatele ruseşti trecuseră Dunărea şi se îndreptau spre Tulcea. Aşa că toată conducerea turcă se retrage în grabă spre sud.
Oraşul rămâne să fie condus provizoriu de către un comitet ales de cetăţeni. Apoi, e preluat de către administraţia rusă, în fruntea căreia va fi ales Beloţercovici, cel care în ultimele zile ale stăpânirii turceşti a fost consul al Rusiei la Tulcea. Ca fapt divers, cât a avut stăpânire rusească, Tulcea a primit vizita marelui duce Alexe, fratele împăratului Alexandru II.
Pentru armata rusă din Tulcea, războiul din 1877 a trecut fără prea multă osteneală din partea ei. A fost ce-i drept o tentativă a turcilor de a intra pe Dunăre cu flota din Marea Neagră şi de a bombarda porturile. Dar ruşii erau pregătiţi: au pus pe colnicul Hora mai multe tunuri de mare calibru şi au înecat câteva corăbii pline cu piatră în dreptul satului Nufăru de astăzi. De notat că toată piatra încărcată pe corăbii a fost scoasă de locuitorii oraşului din zidul grădinii publice, de pe locul fostei pieţe Sf. Gheorghe şi cărată pe braţe până la Dunăre.
De la guvernarea Beloţercovici de la Tulcea, reţinem un lucru: recensământul populaţiei pe care l-a făcut, important, întrucât ne arată că românii erau cea mai numeroasă populaţie din zonă la 1878. Despre Beloţercovici, au mai rămas consemnate două momente în care, din păcate, nu a arătat o atitudine prea prietenoasă faţă de românii din Tulcea: unul, când a ţinut parte bulgarilor, menţinând închisă Catedrala românilor Sf. Nicolae şi doi, când tulcenii pregăteau materialele şi arcurile de triumf pentru primirea fastuoasă a armatei române la Tulcea, iar guvernatorul a intervenit brutal, verificând materialele şi cerând ca în locul reginei Elisabeta să fie pictat ţarul Alexandru al II-lea. Până la urmă, lucrurile s-au calmat, iar primirea armatei la Tulcea s-a desfăşurat conform planului, cu tot fastul, dar şi cu mult entuziasm şi multă emoţie, precum am detaliat în ediţia specială din 14 noiembrie.
Mai spunem doar că, deşi teoretic administraţia rusă în zonă a încetat la 23 noiembrie 1878, ultimele unităţi ale ruşilor vor părăsi Dobrogea abia în aprilie 1879. Peste ani şi ani, ruşii vor reveni la noi în ţară prin ideologia ce a pornit de la ei şi care a fost pusă în aplicare atâţia ani la noi şi în împrejurimi. Mulţi tulceni încă îşi mai aduc aminte megafoanele de pe stâlpii oraşului, cu care se trezeau în fiecare dimineaţă ascultând marşurile ruseşti. Dar asta e altă poveste.
Peripeţiile Monumentului
Despre „vitejia tinerei, dar vânjoasei noastre armate în luptele de la 1877 – 78 pentru independenţa şi mărirea ţării”, aminteşte Monumentul Inde¬pendenţei din Tulcea. Este un monument foarte important, ca execuţie, dar mai ales ca însemnătate, un monument comemorativ mult dorit şi la fel de mult aşteptat de regele Carol şi de toţi tulcenii.
Piatra de temelie a fost pusă încă din 1879, dar a fost inaugurat, după multe peripeţii, abia 25 ani mai târziu. Din diferite motive, de la punerea pietrei de temelie, lucrările trenau. Un motiv ar fi că locul decis pentru amplasarea monumentului era ocupat de moara unui tulcean, care nu vroia, în ruptul capului, să cedeze locul pentru intenţiile edililor noştri. În cele din urmă căposul moş muri, iar edilii negociară mai uşor cu urmaşii acestuia.
Treaba se urneşte de-a binelea prin 1896, odată cu înfiinţarea „Ligii pentru propăşirea Dobrogei”, care avea în program şi ridicarea monumentului şi care organiza serbări pentru acest scop.
În acelaşi an vine la cârma prefecturii de Tulcea poetul Ioan Neniţescu, eroul din Războiul de Independenţă (despre care vom avea ocazia să vorbim mai pe larg) şi care se ocupă îndeaproape de ridicarea monumentului. El scrie primarului de atunci, Ion Dinescu, care cheamă pe onorabilii tulceni la primărie, unde se alege un Comitet pentru a se grăbi strângerea de fonduri. Preşedinte de onoare, Neniţescu.
Comitetul lansează către cetăţeni un apel de mobilizare, care e primit cu entuziasm de public. În scurt timp se strâng 90.000 lei, faţă de cei 30.000 adunaţi anterior. Întregul monument a costat aproape 110.000 lei, cu tot cu banii folosiţi pentru despăgubirea proprietarilor de pe Colnicul Hora. Au mai rămas bani chiar şi pentru un alt monument, cel al lui Mircea cel Bătrân, care va fi aşezat în piaţeta de lângă Palatul Paşei.
Execuţia monumentului a fost încredinţată sculptorului român Giorgio Vasilescu, care a primit toată libertatea de concepţie; el a proiectat monumentul sub forma pe care o vedem astăzi: un obelisc de granit de 22 de metri, având la bază statuia unui dorobanţ, gata să sune din goarnă şi a unui vultur cu aripile desfăcute, element principal al stemei Ţării Româneşti, simbol al curajului şi hotărârii.
Giorgio Vasilescu se apucă de treabă în toamna lui 1897, în atelierele din Milano şi Veneţia, dar nu apucă să finalizeze întregul monument, căci în noiembrie 1898 moare neaşteptat. Se ocupă de finalizarea monumentului, conform planurilor, sculptorul Constantin Bălăcescu, care îl termină doi ani mai târziu. Cele trei piese sunt aşezate pe postamentul lor pe rând, la intervale mari de timp, şi vor aştepta inaugurarea oficială în prezenţa familiei regale până la 2 mai 1904. La inaugurarea de atunci, primarul oraşului, N. Comişan, se adresa înalţilor oaspeţi astfel: „O dorinţă a Majestăţii Voastre a fost îndeplinită: falnicul Monument al reanexării Dobrogei s-a înălţat pe acea stâncă frumoasă desemnată de Majestatea Voastră. El va vorbi posterităţii de vitejia dorobanţului şi a marelui Căpitan, Gloriosul nostru rege (…)”.
Important de precizat că monumentul actual nu este cel original, primul fiind distrus în timpul
regimului de ocupaţie străină din război. Despre cum a trecut Monumentul Independenţei şi Tulcea prin războaie, vom vorbi, însă, altă dată.
Va continua….
Sursa : Lidia Visan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu