TRICK or TREAT

          Dacă tot e Halloween , Trick or Treat ? (comentarii , voturi ,distribuiri , aprecieri sau înjurături )

Mulțumesc.

CUPA DELTEI LA ȘTIUCĂ

            Conform  cupadelteilastiuca.ro   în weekendul următor  , 6-8 noiembrie , în localitatea Crișan va avea loc concursul “CUPA DELTEI LA STIUCĂ”. Mai jos sunt prezentate câteva aspecte  legate de concurs și program .

ORGANIZARE CONCURS “CUPA DELTEI LA ȘTIUCĂ”

             “Cupa Deltei la știucă” - vor fi organizate, în luna Octombrie sau Noiembrie, concursuri de pescuit știucă, de tip “din barcă”, în sistem catch&release (prins, pupat, dat drumul) pe parcursul a 3 manșe, pe durata a 3 zile. Evenimentul se va desfășura într-o locație deosebită, în apropierea localitătii Crișan, pe brațul Sulina, iar zonele de pescuit vor fi alese dintre zonele lacurilor Bogdaproste, Trei Iezere, Căzănel. Grupul va fi format din 50 de persoane (pescari sportivi amatori și profesioniști, membri ai asociațiilor cu profil pescăresc, reprezentanți mass-media). Evenimentul se va încheia cu o masă festivă.

Program de desfășurare 

* Ziua a I-a - Vineri 06 noiembrie 2015

- Sosire participanți 
- Cazare la pensiuni loc. Crisan 
- Ora 17:00 - Sedința tehnică 
- Ora 19:00 
- Cina 

* Ziua a II-a - Sâmbata 07 noiembrie 2015 

- Ora 06.30 - Ambarcare pe nave și transfer către refugiul turistic amplasat lângă pistele de concurs. 
- Ora 07.30 - Debarcare din navele de transfer și ambarcare în bărcile de concurs 
- Mic dejun la pachet 
- Ora 8.00 - Start manșa I 
- Ora 11:30 - Sfârșitul primei manse 
- Întocmirea fișelor de arbitraj
- Prânz, picnic 
- Ora 13:30 - Ambarcarea în bărci pentru concurs 
- Ora 14:00 - Start manșa a II-a 
- Ora 17:00 - Sfârșitul manșei a II-a 
- Întocmirea fișelor de arbitraj-manșa a II-a 
- Ambarcare pe nave și transfer către Crișan
- Cina 

* Ziua a III-a - Duminica, 08 noiembrie 2015 

- Ora 06:30 - Ambarcare pe nave și transfer către refugiul turistic amplasat lângă pistele de concurs. 
- Ora 07:30 - Debarcare din navele de transfer și ambarcarea pentru concurs
- Mic dejun la pachet 
- Ora 08:00 
- Start manșa a III-a 
- Ora 12:00 - Sfârșit manșa a III-a 
- Arbitraj 
- Prânz, picnic 
- Festivitatea de premiere 

TARIF : 400lei / pers + 100 lei fond de premiere

PACHETUL DE SERVICII CUPRINDE: 
- managementul și infrastructura evenimentului 
- demipensiune astfel: micul dejun la pachet, prânzul tip picnic pescăresc în spațiul de desfășurare a concursului 
- ambarcațiuni de concurs (bărci cu rame) 
- transfer de la și către locul de pescuit 
- expunere media a evenimentului 

Premiile oferite vor consta în bani și/sau produse oferite de sponsori. 

TARIFUL NU INCLUDE: 
- 15 lei taxa acces A.R.B.D.D 
- 30 lei taxa permis pescuit A.R.B.D.D 
Aceste taxe vor fi achitate vineri seara la ședința tehnică către reprezentantul A.R.B.D.D 
- Transferul Tulcea (sau Murighiol – după caz) către Crișan și retur 
- Băuturile
- Cazarea și cinele

Pentru informații suplimentare
Doina PINDIC
0751.766.381

Lăstunul de mal

 Lăstunul de mal , o pasăre pe care, din păcate , ornitologii spun ca o văd din ce în ce mai rar în Delta Dunării și lunca Dunării .

Lăstunul de mal

Știuca - peștele polițist al apelor dulci

Știuca

           Știuca trăiește în toate apele dulci din Europa, excepție făcând doar Peninsula Iberică, Grecia, Albania și regiunea dalmațiană din fosta Iugoslavie. Poate fi întâlnită uneori chiar și în lacuri alpine, până la altitudinea de 1500 m, ceea ce demonstrează marea sa capacitate de adaptare la cele mai variate condiții. În România, știuca trăiește în toate apele dulci, atât curgătoare, cât și stătătoare. În apele lacurilor colinare și de șes ea poate fi întâlnită pretutindeni în aval de zona mrenei.

            Cele mai multe exemplare se găsesc în bălțile de revărsare ale Dunării, precum și în Deltă. Apare și în crescătoriile de pește, unde răspândirea sa în număr exagerat este împiedicată de piscicultori. Știuca poate fi găsită și în regiunile din apropierea vărsării Dunării, unde apele sunt semisaline (așa-numita apa "brack", adică apă dulce cu o salinitate scăzută), deși aceste locuri nu constituie un mediu prielnic pentru știucă (lacurile lagunare Razelm-Sinoe, Zmeica, Golovița etc.).
          Știuca are corpul alungit, ușor turtit lateral, capul de asemenea lunguieț, puțin curbat din profil. Botul seamănă cu ciocul de rață. Are o gură largă, cu fălcile care se deschid până sub ochi, în așa fel încât poate înghiți un pește aproape de aceeași mărime. Dinții sunt bine dezvoltați, puternici și ascuțiți. Maxilarul inferior este mai lung decât cel superior. O altă caracteristică este înotătoarea dorsală, situată departe de cap, în apropierea cozii, la același nivel cu înotătoarea de sub coadă. Linia spatelui este ușor bombată, în timp ce linia ventrală este dreaptă. Ochii sunt dispuși sus, în regiunea frunții. Coloritul știucii îi servește la camuflaj , fiind armonizat de culorile predominante in mediul în care trăiește exemplarul respectiv. Spatele poate varia de la gri-verzui la galben-verzui, aproape negru uneori sau cafeniu închis. Părțile laterale sunt completate cu pete maronii, oliv sau negricioase. Burta este uneori gălbuie, alteori albicioasă, presărată de asemenea cu pete mai mici sau mai mari. Întreg corpul are o strălucire roșiatică sau liliachie, la fel ca și înotătoarele, care sunt vărgate cu dungi cenușii dispuse transversal, pe mai multe rânduri. Cateodată capul și părțile laterale ale corpului sunt atât de des pătate, încât nu se mai poate observa culoarea de bază.

           Fiind o răpitoare feroce, foarte lacomă, știuca este un pește care se dezvoltă foarte rapid. De regulă, la vârsta de 1 an atinge deja 25-30 cm și greutatea de 250 g. Lungimea sa medie (în apele dulci din țara noastră) este de 40-50 cm, iar greutatea medie variază între 1 și 1,8 kg. Știuca poate atinge și o lungime de 1,5-1,8 m, în acest caz depășește greutatea de 20-22 kg, dar aceste exemplare sunt foarte rare. Spațiul de viață al știucii este constituit de apele dulci lent curgătoare sau stătătoare, ale căror maluri sunt acoperite de stuf, papură etc. De obicei preferă apa curată și evită porțiunile mlăștinoase , nu stă în adâncul apelor, putând fi întâlnită întotdeauna "între ape", în locurile unde mișună peștii de talie mică, care îi asigură hrana de bază. Printre sau lângă firele de iarbă sau de stuf din lac sau printre tulpinile de papură, grație coloritului său specific, se contopește cu mediul respectiv, unde stă la pândă, aproape nevăzută.
         În primele stadii de viață știuca trăiește în cârduri și, ca și ceilalți pești, se hrănește cu microorganismele din apă. Mai târziu devine solitară și aproape exclusiv ihtiofagă. Deși lacomă, știuca nu se hrănește tot timpul; cu toate că digeră repede și rămâne cu stomacul gol, stă zile întregi inactivă, pentru ca apoi să înghită mai mult decât îi este necesar.
         Activitatea știucilor se declanșează aproape simultan, nu numai într-un anumit loc sau într-o apă, ci pe un teritoriu mult mai larg, așa cum se întâmplă și cu încetarea hrănirii lor.Ca mai toți răpitorii, se reproduce de timpuriu, imediat ce s-a pornit topirea gheții, prin februarie și durează până în aprilie. numărul icrelor depuse nu depășește 300.000; culoarea lor este gălbuie și de 2.5 - 3 mm diametru.
         Are o vedere extrem de bună, dublată de elasticitatea și mobilitatea apreciabile ale corpului, înșfacă prada cu multă îndemânare cu ajutorul dinților săi puternici. Dinții îi servesc numai la prinderea prăzii, nu și la mestecarea hranei, deci îi folosește exclusiv pentru a mușca.

Peștii mai mici îi prinde de obicei de mijloc și îi întoarce apoi continuând să înoate pentru a-i putea înghiți cu capul înainte. Știuca este peștele răpitor cel mai mâncăcios și cel mai curajos din apele românești. S-a întâmplat adesea ca o știucă să înoate ore în șir cu un pește în gură, înghițit doar pe jumătate, pentru ca hrana consumată în prealabil nu fusese digerată încă și ultima sa captură nu mai avea pur și simplu loc în stomac. În lipsa unor pești de talie mică, știuca atacă și alte știuci de aceeași mărime, deși în acest caz captura ii poate fi fatală, deoarece se poate îneca. Canibalismul său, de asemenea, nu cunoaște limite: devorează propria progenitură, ba chiar în timpul reproducerii femelele mai mari mănâncă adesea masculii mai mici care, cu puțin înainte, le-au fost parteneri în actul reproducerii.
        Atacă orice i se ivește în cale și i se pare comestibil, indiferent dacă este vorba de un șoarece sau șobolan căzut în apă, șarpe sau broască, păsări mici sau insecte căzute pe luciul apei. S-au semnalat cazuri când știuci flămânde au pișcat de bot vacile duse la adăpat. Legat de apetitul știucii trebuie menționat faptul că nici în timpul iernii nu-i scade pofta, deși este mai greu să-și potolească foamea din cauza hranei insuficiente din această perioadă. În aceste luni, știuca duce o viață mai mobilă, nu stă la pândă, ci pornește la vânătoare.

        În unele crescătorii de pești din occident, în bazinele cu crapi mari, se introduc adesea intenționat câteva exemplare de știucă, care exercită în bazin rolul de "pește-polițist", adică mănâncă toate exemplarele mai mici ale unor specii fără valoare care s-au răspândit în heleșteu și care concurează crapul, consumând hrana care ii este destinată. Știuca este denumită și peștele-sanitar al apelor dulci și mai ales al crescătoriilor de crap, pentru că devorează toate exemplarele bolnave sau moarte din bazinul respectiv. Știuca este un pește extrem de rezistent. El nu moare nici în condițiile cele mai vitrege, iar dacă îi lipsește hrana, cel mult se dezvoltă mai lent.
       Carnea stiucii este destul de gustoasa, desi are multe oase. Si icrele sale sunt deosebit de gustoase.

Vor urma  Pescuitul la știucă dar și diverse rețete care se pot face din știucă.

Apus de soare la Dunăvățul de Jos

Apus de soare la Dunăvățul de Jos

Satul Crișan

Crișan

           Satul este situat pe ambele maluri ale brațului Sulina, în partea centrală a Deltei Dunării, la 50 km de Tulcea .  Cu o întindere de peste 7 km de-a lungul Dunării , Crișan reprezintă un important nod de plecare spre localități din toată delta astfel că: spre nord se poate ajunge către Chilia Veche, balta Matița, Mila 23, spre sud se poate ajunge către satul Caraorman și brațul Sfântu Gheorghe, spre vest către Tulcea, iar spre est către Sulina. Un mare atu din acest punct de vedere și totodată o explicație logică a dezvoltării  Crișanului îl reprezintă poziția strategică, pe aici trecând majoritatea navelor maritime. Actualmente , conform ultimului recensământ , populația comunei Crișan ar fi de 1400 de persoane .


           Prima atestare documentară a satului Crișan este din 1880, fiind descris ca un sătuc pescăresc, populat aproape în întregime de ucrainieni, numit Flămânda și împreună cu satul Mila23 aparțineau de comuna Caraorman. Satul a avut mai multe denumiri în funcție de zona unde erau așezate casele, zona de lângă canalul Ceamurlia se numea Ceamurlia, în centru Flămânda, iar în partea de est Torba Goala. Zona de peste Dunăre se numea Împunge Bou! Satul avea o cu totul altă așezare decât cea cunoscută astăzi. Odată începute lucrările de modificare a brațului Sulina, de către Comisiunea Europeană a Dunării (C.E.D.) 1885-1896, vechiul sătuc este mutat de-a lungul noului canal. Satul începe treptat să se mărească datorită populației venite din alte părți, oamenii fiind atrași de bălțile bogate în pește și de accesul mai ușor către orașe.
            În anul1894 se inaugurează noul braț, săpat între Mila 8 și Mila 18 și se ridică un monument în onoarea Regelui Carol I. În anul1896 se înființează Stațiunea de Supraveghere a Navigației pe Dunăre, care funcționează și astăzi, Administrația Fluvială a Dunării de Jos (A.F.D.J.). Prin decret regal, în anul 1926 satul Flămânda este declarat Comuna Carmen-Sylva de care aparține și satul Mila 23.
           În anul 1948 comuna Carmen-Sylva a fost denumită comuna Crișan.

           Între anii1964-1968 aici se ridică o școală, un dispensar, un oficiu poștal, cămin cultural, bibliotecă și magazine, toate acestea având personal calificat. Pescuitul fiind principala sursa de venit a localnicilor, pescarilor li s-au dat bărci, plase, tot ce aveau nevoie pentru o producție bună. Pe malul opus al satului se face o cherhana cu ghețărie (o construcție specială pe care, în fiecare iarnă, pescarii o umpleau cu gheață), se amenajase ferme piscicole. O altă ramură a industriei locale a fost recoltarea și exploatarea stufului, care se făcea iarna, atât de către localnici cât și de către deținuți sau muncitori veniți din țară.
           Și astăzi localnicii au aceleași îndeletniciri moștenite de generații: pescuitul și confecționarea plaselor, agricultura, creșterea animalelor, recoltatul stufului pentru foc și pentru acoperirea locuințelor si mai nou turismul. Turismul este o noua ramură a economiei locale, datorită pescarilor sportivi și a iubitorilor de natură și de liniște .

          Se poate vizita Centrul de Informare al ARBDD, un mini muzeu al Deltei Dunării, ce conține în detaliu machete cu părți a unor ecosisteme din Delta Dunării și un impresionant ierbar cu o mare varietate de plante aflate pe teritoriul Rezervației. Deasemenea încă se mai află statuia lui Carol I din 1894 .
          În concordanță și într-o perfectă simbioză cu cele menționate mai sus, putem aprecia aici peisajele și fauna care le conferă acestora elementele de unicitate, specifice acestei zone. Locuitorii sunt gazde primitoare, sociabili, surprind vizitatorii prin simplitate și amabilitate, însă sunt și o sumedenie de pensiuni în zonă .

         Așadar , Crișan , satul din inima Deltei Dunării , e o destinație foarte bună pentru amatorii de pescuit, natură și liniștea specifică deltei.

Somnul din seara aceasta

Somn din Delta Dunarii

Caii sălbatici din Delta Dunării

Caii sălbatici din Delta Dunării

              În Delta Dunării trăiesc în jur de 4.000 de cai semisălbatici . Doctorul veterinar Ştefan Răileanu , de la Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare „Delta Dunării“ declară că în 2007-2008 a reuşit să numere 3.540 de exemplare, în cadrul a trei proiecte ştiinţifice .

Dar de unde au apărut acești cai, tocmai in Delta Dunării ?
             Ei sunt urmaşii unor cai eliberaţi prin anii `80 de la o fermă zootehnică din Sfântu Gheorghe, care exporta animale în Italia. În urma unei epidemii de febră aftoasă (boală infecţioasă de natură virală extrem de contagioasă), forurile superioare judeţene au dispus împuşcarea cailor, pentru a împiedica răspândirea bolii.  O parte au fost împuşcaţi; apoi, şefului fermei i s-a făcut milă şi i-a eliberat pe restul. După 40 de ani, caii s-au înmulţit foarte mult. Silvicultorii tulceni se plâng că aceştia, alături de miile de bovine semisălbatice şi zecile de mii de porci ai localnicilor, devorează lăstărişul din zonele strict protejate din Deltă, făcând pagube de miliarde de lei anual.

            Totuși primele atestări arheologice privind locuirea Deltei Dunării, cunoscută drept cel mai tânăr pământ al Europei, datează din epoca bronzului și se referă la movilele funerare de la Murighiol și Chilia Veche. Prezența cailor pe actualul teritoriu românesc al Deltei Dunării este atestată documentar de doar câteva sute de ani. La începutul secolului trecut, caii din Delta Dunării au atras și atenția cercetătorilor francezi, care au comparat unele exemplare cu cele din specia Camargue, urmașe ale străvechiului cal pur-sângele Camargue.
            Presa din România a scris că în anii '50, un oficial al regimului comunist a dat ordin ca toți caii să fie uciși din cauză că "mâncau coarnele vitelor".  Unii localnici susțin că în perioada regimului comunist toate animalele pășteau doar supravegheate și că ofițerii lagărului din Periprava care îi monitorizau pe deținuții politici ce construiau digurile din comună erau singurii care aveau cai. Animalele au fost victime colaterale ale unor săteni, care întindeau capcane pentru a le distrage atenția supraveghetorilor și a le da răgazul deținuților să ia pâinea ascunsă din timp în tufișuri.
           Caii din Pădurea Letea - arie strict protejată din Rezervația Biosferei Delta Dunării - reprezintă un subiect controversat pentru botaniști și iubitorii de animale, dar și pentru iubitorii cărnii acestora. Unii spun că animalele lăsate în sălbăticie cu câteva sute de ani în urmă au distrus biosfera din Pădurea Letea. Alții sunt de părere că natura trebuie lăsată în cursul ei firesc, iar locuitorii pot să-și facă datoria de a o proteja.
           Localnicii își amintesc că unii angajați ai lagărului din Periprava care trăiau în satul Letea scăpau caii de chinuri și le dădeau drumul pe grindurile Deltei.

           În Delta Dunării, activitatea de protecție a naturii a fost organizată încă din 1938 când Pădurea Letea a fost declarată arie protejată de către Academia Română. În anul 1990, Delta Dunării și alte componente adiacente, în suprafață de circa 580.000 de hectare, a fost declarată rezervație a biosferei, se menționează pe site-ul ARBDD.

           Pădurea Letea a fost împrejmuită pentru prima dată în 1994, dar gardul a rezistat până în anul 2000. În 2009, autoritățile inițiau un proiect prin care se pornea de la acceptarea faptului că populațiile de cai evadate în mediul natural pot fi transformate în parte integrantă a peisajului și pot deveni o atracție pentru vizitatori.
          Niciunul dintre programele de ecoturism propuse de diverse fundaţii pentru protecţia animalelor care vizau să „vândă“ ca atracţii turistice caii sălbatici nu s-au concretizat. Până şi rangerii Parcului Naţional Măcin au preferat să cumpere caii de rasă de la Herghelia Mangalia pentru ecoturism în parc.

          Animalele au fost la adăpost câtă vreme nu puteau fi vândute sau transportate fără certificat veterinar. În 2006, Marian Avram, directorul executiv al Direcţiei Sanitar-Veterinare Tulcea, susţinea că 70% dintre caii sălbatici din Deltă sunt bolnavi de anemie infecţioasă (febra de mlaştină, transmisă de la un animal la altul prin intermediul insectelor) şi că trebuie incineraţi în condiţii speciale. Din 2009, în satul Nufăru s-au amenajat ferme de carantină, în care caii sălbăticiţi din Deltă sunt verificaţi de veterinari.
         "Anemia infecțioasă declarată în anii '70 sau '80 a fost o barieră timp de 20 de ani pentru valorificarea cailor. Se aștepta ca acești cai să moară, pentru că o asemenea boală ar fi putut duce la dispariția lor, lucru care nu s-a întâmplat. Sunt acolo acum cai de o frumusețe stranie", afirma fostul guvernator al Rezervației, Grigore Baboianu, în ianuarie 2011, cu câteva luni înainte de scandalul legat de masacrarea cailor din CA Rosetti.

          Doctorul veterinar Ştefan Răileanu spunea în urmă cu câțiva ani că „Aceşti cai sunt o comoară zootehnică, o bază genetică importantă, care ar putea repara tot ce pierd rasele specializate, transmiţând caractere pe linie de adaptabilitate rapidă, rezistenţă la boli, sete şi foame, capacitate de efort îndelungat. Ei reprezintă un laborator viu, o bază de cercetare extraordinară“ .
           În luna mai a anului 2011, coordonatorul de proiecte din cadrul organizației Vier Pfoten România, Kuki Bărbuceanu, a văzut cum, în schimbul a 100 de lei pentru fiecare animal, localnicii maltratau caii sălbatici pentru a-i urca într-un camion care i-ar fi dus la un abator din țară. A anunțat presa și apoi a urmat o mobilizare a voluntarilor pentru a salva aceste animale și pentru a le reda dreptul la viață.
Caii au ajuns în Pădurea Letea în căutarea hranei. Potrivit biologului Viorel Roșca, caii au fragmentat habitatele zonei strict protejate. Odată cu scoaterea lor din această zonă, ecosistemele protejate la nivel internațional se pot reface în aproape cinci ani.

            "S-au făcut analize cu carbon care dovedesc că pădurea s-a format în ultimii 2.400 de ani. Însăși existența unei păduri pe dune de nisip, cu stejari de peste de peste 2 metri diametru, este un lucru deosebit. Prezența cailor a schimbat structura chimică a solului și a fragmentat habitatele. Nu vrem ca acești cai să fie maltratați sau uciși, ci să putem vorbi din nou de habitate prioritare în Pădurea Letea", a declarat biologul Viorel Roșca.
           Până când autoritățile vor găsi o soluție de a proteja și caii și Pădurea Letea, Fundația Vier Pfoten aduce anual tone de furaje pentru cai și taie copci pentru ca animalele să se poată adăpa. Indiferent de soluția găsită tot ce sper e  să nu dispară de tot caii din habitaclul deltei.

 Voi ce părere aveți, ce soluții sunt cele mai viabile ?

Pelicani fericiți

Pelicani din Delta Dunării

Satul Caraorman

Satul CARAORMAN

            Satul este situat pe grindul Caraorman între braţul Sulina şi braţul Sfântul Gheorghe, la 12 km de comuna Crişan și se întinde pe o lungime de 3,5 km şi aproximativ 500 de m lăţime . Grindul Caraorman este un câmp cu un sol nisipos de origine marină, cu o lungime de 18 km, o lăţime maximă de 8 km (7000 ha) şi înălţimi de până la 7 – 9 m.

          Dar de unde poartă grindul și satul această denumire ?
Deoarece Dunărea izvorăște din Munții Pădurea Neagră și se varsă în Marea Neagră în apropiere de o altă pădure neagră , Caraorman însemnând Pădurea Neagră în limba turcă. Deși numele sugerează o pădure deasă și întunecoasă, nu este chiar așa, dimpotrivă . Din pământul nisipos cresc pâlcuri de copaci înalți înconjurate de luminișuri largi. Drumul din sat merge prin poieni până la stejarul cel bătrân din mijlocul pădurii, cel mai mare din Delta Dunării.

Copacul poartă numele de “Stejarul Îngenuncheat” datorită ramurilor groase ce ating pământul, are o înălțime de 30 de metri, 4 metri în circumferință și venerabila vârstă de 400 de ani. Pădurea Caraorman este una din cele mai nordice păduri subtropicale din Europa (alături de Pădurea Letea). Pădurea Caraorman în 1940 a fost declarată monument al naturii, datorită speciilor de liane şi a altor plante agăţătoare ce conferă acestei păduri un aspect subtropical.

           Deși prima impresie creată de ruinele ceaușiste nu e cea mai atractivă, merită vizitat acest sat, cu ulițele croite prin nisip, cu case frumoase, ce încă mai păstrează tradiția locului, case albe, cu decorațiuni albastre și acoperiș de stuf, cu anexe construite din lemn și stuf și grădini pline de flori. Satul se află la capătul canalului cu același nume, săpat în nebunia epocii de aur . Ruinele șantierului de la intrarea în sat, un fost șantier de separare a nisipurilor se pierde în negura anilor. Aici se găsea un nisip foarte fin ce era folosit în industria ceramicii și în construcții. Betoane monstruoase te întâmpină la intrarea în sat iar la umbra lor poți găsi sute de animale domestice: cai, măgari, vaci etc. În imediata apropiere sunt câteva blocuri de locuințe ce erau destinate muncitorilor de la șantier, acum în blocurile dezafectate locuiesc măgarii satului.

           Populația satului este formată din ucrainieni (aproximativ 490 de locuitori), oameni gospodari și ospitalieri, care se ocupă în principal cu pescuitul. Dialectul folosit de locuitorii Caraormanului este foarte apropiat de limba ucraineană și poate fi întâlnit în localitățile: Sfântu Gheorghe, Crișan, Murighiol, Letea. Suprafața întinsă a grindului pe care este așezat satul a permis ca pe lângă principala sursă de venit, pescuitul, să mai fi fost posibilă și creșterea vitelor, care a atins punctul culminant în anii 87″-89″, când populația de bovine depășea 2 000 de capete. După Revoluţia din ’89, distrugerea intenţionată a acestui sector al agriculturii şi preţul peştelui care a crescut ameţitor în ultimul timp, i-au deteminat pe săteni să se orienteze spre pescuit, renunţând la creşterea vitelor, care a devenit o ocupaţie neprofitabilă.
         Caraormanul este un sat „aerisit”, cu grădini mari şi gospodării înstărite. Specific satelor din Deltă sunt casele cu acoperişul din stuf, care au un farmec rustic aparte. Fiind cea mai întinsă zonă compactă de stufărişuri din lume, în Delta Dunării stuful este foarte utilizat ca material de construcţie pentru acoperişuri, garduri şi alte anexe gospodăreşti.

         Spre marginea pădurii se află Dunele de nisip , în cealaltă parte a satului, dar nu mai sunt la fel de ușor de recunoscut ca pe vremuri. Deși în alte zone deșertificarea creează probleme, la Caraorman fenomenul e invers. Vegetația a început să crească din ce în ce mai deasă pe dune, astfel că unele din ele par doar niște dealuri înverzite. Totuși sunt câteva care au scăpat de asaltul covorului verde. În urmă cu 10.000 de ani aici era malul mării. Nisipul este foarte fin, alb și fierbinte și se întinde până departe în zare, iar peisajul deșertic aflat în inima ținutului apelor arată foarte neobișnuit. Dunele sunt mobile, astfel că vântul puternic le mută uneori dintr-un loc în altul. Chiar și acum mai pot fi vazute foarte multe animale domestice bântuind în stare de semisălbăticie prin sat și împrejurimi.
         Alte locuri ce pot fi văzute în zonă sunt :
 Plaja din Caraorman. Lipsa curenţilor, apa limpede şi nisipul foarte fin fac din „Fazenda beach” un loc foarte interesant;
 Cherhanaua Caraorman este locul unde se colectează cantităţi impresionante de peşte prins de pescarii localnici, capturi record etc;

Pupăza

Pupăza

            Pupăza (Upupa epops), cucul armenesc sau (regionalisme) nevăstuică, pasăre de balegă este o pasăre insectivoră, migratoare, din familia upupide , ordinul coraciiforme , de circa 28 cm lungime, cu penajul pestriț de culoare cafeniu, cu aripile și coada negricioase, cu dungi transversale albe, cu ciocul cafeniu deschis, lung, ascuțit la vârf și curbat în jos, picioare cenușii, aripi rotunjite și cu un moț de pene mari, roșii-ruginii, așezate ca o creastă în vârful capului, pe care îl poate desface și strânge după dorință. Cuibărește în România, dar pleacă în sezonul rece.

           Are o lungime de 28-29 cm (între mierla neagră și guguștiuc) și o greutate de 75 g. Penajul este similar la ambele sexe. Pupăza are un coloritul viu similar, brun deschis roșcat pe cap, piept și partea anterioară a spinării. Aripile sunt rotunjite la capăt, negricioase, cu dungi transversale albe. Dungile alb-negre ale pupezei sunt prezente și sub aripi, fiind mai vizibile în zbor. Coada este relativ lungă, neagră, barată spre bază de o bandă albă. Pe cap poartă o creastă(moț) erectilă de pene roșcate sau portocalii, ale căror vârfuri sunt pătate cu negru: în funcție de împrejurări, creasta poate fi răsfirată ca un evantai sau strâns lipită de creștet. Ciocul, cu totul aparte, este cafeniu deschis, lung, curbat în jos, îngust și ascuțit la vârf. Picioarele sunt cenușii și potrivit de lungi, pupăza fiind o pasăre mai mult terestră. Cele două degete externe sunt unite printr-o pieliță pe o anumită porțiune. Aspectul deosebit al pupezei ajută la identificarea ei cu destulă ușurință, mai ales că pot fi observate în zone deschise.

           Este răspândită în sudul, centrul și estul Europei . si de asemenea în Delta Dunării (este absentă în Scandinavia și Insulele Britanice), Asia, nordul și centrul și sudul Africii, Madagascar. Este parțial migratoare. Iernează în Africa la sud de Ecuator, Asia de sud și de sud-est. Pupezele din Delta Dunarii și din restul Europei migrează în Africa tropicală . Pupăza preferă regiunile uscate, zone deschise de câmpie cu copaci izolați(cum ar fi Padurea Caraorman, Padurea Letea sau grindul Chilia, livezi, dealuri.
           Hrana pupezei constă din insecte și larvele lor, viermi (viermi de pământ etc.), păianjeni, melci, limacși, miriapode, pe care le capturează la suprafața solului cu ciocul lor lung sau de sub crusta pământului prin bătăi repezi de cioc. Dacă prada este prea mare, o trântește de mai multe ori de pământ pentru a o rupe în bucăți. Prada omorâtă este aruncată mai întâi în sus, apoi este prinsă și înghițită, având în vedere că limba pupezei este mică. Înainte de a înghiți prada sau de a o transporta la pui, păsările o ucid în prealabil. Reflexul uciderii prăzii este instinctiv și se manifestă ca un act automat.
          Își petrece majoritatea timpului pe pământ, cercetând solul cu ciocul în căutarea hrănii. Au un zbor ondulat neregulat, lent, cu bătăi puternice din aripi, urmate de pauze. În timpul zborului, aspectul lat al aripilor pupezelor este clar vizibil, cu creasta ținută adunată pe ceafă. Adesea își ridică penele crestei la aterizare.

           Atunci când sunt alarmate, pupezele își desfac creasta mult în față, până peste cioc, scot un strigăt și fug ca o prepeliță sau își iau zborul, fluturând aripile și ondulându-și corpul ca o ciocănitoare. Coloritul joacă un rol deosebit în camuflarea pupezelor, în caz de primejdie stau lățite la pământ, ca moarte, cu aripile și creasta desfăcute, complet imobile, cu greu putând fi deslușite în ambianța mediului și apoi își iau zborul cu o iuțeală de nedescris.
            Deseori pot fi întâlnite făcând baie în praf, lucru care le ajută să-și întrețină penajul. Pupezele nu sunt păsări foarte retrase, iar perechile deseori își fac cuib în case și clădiri.
           Pupăza este renumită pentru lipsa de igienă și mirosul neplăcut pe care îl emană. În general, dușmanii pupezei evită cuiburile ei din cauza mirosului neplăcut degajat de pui, de femelă, de excremente adunate în cuib și de resturile de mâncare. De aici au pornit diferitele legende legate de particularitățile cuiburilor lor.
            În perioada împerecherii răsună frecvent strigătul ei „up-up-up” sau „uu-puu-puup”, de la care i se trage și numele. Strigătul ei de alarmă seamănă cu un horcăit fâșâit „șree”. Când cântă, pasărea înfoaie penele din jurul gâtului și coboară ciocul în jos; în același timp strânge penele crestei, care apar ca un al doilea cioc îndreptat în sus.
           Cuibărește în scorburi de arbori sau găuri de stâncă, în ziduri dărăpănate, în cavități din sol, în grămezi de pietre, stive de lemne, uneori și în cutii construite special pentru păsări (cuiburi artificiale). Cuibul este simplu, fără așternut special, este slab conturat și căptușit sărăcăcios cu plante, pene, lână, cârpe etc. Are miros neplăcut datorită excrementelor semilichide ce se adună aici în perioada creșterii puilor.
          Femela depune pe fundul de rumeguș al scorburii 5-8 ouă, începând de la sfârșitul lui aprilie până la începutul lui mai. Ouăle sunt eliptice, netede, mate, uneori punctate cu pori evidenți, colorate cenușii, gălbui, oliv sau verzui spre cafeniu. Coaja se pătează în cuib.
          Incubația durează 16-19 zile. Clocitul începe înaintea încheierii pontei și este asigurat de femelă. În perioada clocitului, masculul îi aduce de mâncare. Femela părăsește cuibul doar seara și dimineață pentru scurt timp. Cât clocește, la femelă se dezvoltă glanda uleioasă de la baza cozii, din care, în caz de primejdie, se proiectează un lichid brun-negricios, cu un miros insuportabil nu numai pentru om, dar și pentru dușmanii săi obișnuiți, micile mamifere carnivore. Pe an, are loc o singură clocire, mai rar două.

          Puii sunt nidicoli, adică golași și sunt acoperiți de femelă. Puii se acoperă cu rândul de puf și apoi de pene; puful este lung și sărăcăcios, alb-cenușiu. Puii au gâtlejul roșu, ciocul scurt, drept și gros, gri-albastru cu îngroșare albă; încă de mici, ei își pot desfășura în cuib creasta în formă de evantai. Ciocul puilor ajunge la lungimea normală abia după un an. Puii sunt hrăniți la început numai cu ceea ce le aduce masculul; mai târziu ambii părinți asigură hrănirea. La ivirea unui dușman, puii încep să pufăie ca pisicile, împroșcându-l cu fecalele lor semilichide și silindu-l astfel să se îndepărteze. După 28-30 de zile puii sunt capabili de zbor și părăsesc cuibul. Părinții continuă să-i mai hrănească încă mult timp. Cuibărește în țara noastră, dar pleacă în sezonul rece.
            Pupezele preferă câmpia și dealurile, dar urcă până la 1300 m în Carpați; sunt frecvente mai ales în zonele inundabile ale Dunării, bogate în sălcii scorburoase. Pupezele sunt prezente în România în timpul cald; toamna migrează în Africa Centrală. Retragerea pupezelor spre locurile de iernare din Africa tropicală începe din august și continuă în septembrie și chiar în octombrie. Migrarea are loc în grupuri mici, zburând la înălțime joasă, cu fâlfâirea caracteristică a aripilor, ca la fluture. Când primăvara revin la vechile locuri în care au cuibărit cu un an înainte, pupezele caută aceeași scorbură sau aceeași crăpătură în mal ori în grădinile gospodăriilor.
          Această pasăre inconfundabilă are un istoric lung în cultura umană. Numele său științific și vernacular este onomatopeic în mai multe limbi. Hrana pupezei include insecte dăunătoare agriculturii și silviculturii și utilitatea acesteia în controlul acestor dăunători a fost recunoscută. Pupăza este protejată prin legi naționale.

Pupezele în cultura populară
• În cultura de limbă română, o pupăză ocupă un rol important în acțiunea unui fragment din romanul Amintiri din copilărie, scris de Ion Creangă.

• În trecut, pupăză se mai numea o mică prajitură din categoria colacilor (în sudul Moldovei, posibil și în alte regiuni), mucenicilor (sfinților) ce era facută într-o formă ce amintea de conturul unei pupeze. Se împărțeau atunci când se dădea de pomană; de aici provine expresia “colac peste pupăză”, exprimând ceva ce nu mai e necesar, un surplus, un exces.
• Pupăza a fost folosită ca un hieroglific și venerată în Egiptul antic.
• Pupăza apare în mitologia greacă. Odată un bărbat pe nume Tereus a fost transformat într-o pupăză. Personajul apare mai ales în Păsările de Aristofan.
• În tradițiile islamice (Coran 27:20-28) și unele iudaice (Midrash Mishlei), pupăza este asociată cu Solomon (în arabă fiind numit Suleyman) care vorbea cu animalele, și îi spune acestuia despre Regina din Saba și tărâmul ei magnific.
• Pupezele și sângele lor reprezintă instrumente în multe practici magice medievale vestice, de multe ori asociate cu diferite forme de divinație și necromanție.
• În cultura valenciană, pupăza este numită Palput și este asociată cu penisul.
• Pupăza cu cioc lung a fost aleasă drept pasărea națională a Israelului în mai 2008, o dată cu aniversarea a 60 ani de existență a țării, după un sondaj național adresat unui număr de 155 000 de cetățeni.

Expresii și proverbe românești legate de pupăză
• Cuib de pupăză = a) loc murdar; b) locuință murdară, urât mirositoare,
• Brânza de pupăză = mâncare proastă.
• A i-o țipa în pupăză = a nu ști să păstreze un secret
• A-i cântă (cuiva) pupăza = a-i merge rău; a nu avea noroc.
• A-l spurca (pe cineva) pupăza = a) a auzi, pe nemâncate, pupăza cântând pentru prima oară într-un an; b) (glumeț) a vedea o femeie goală.
• A aduce tot pui (sau ouă) de pupăză = a-i merge totul rău.
• A-i pune (sau a-i da) cuiva o pupăză în obraz = a batjocori pe cineva.
• A-i umbla (ori a-i merge, a-i toca) cuiva gura ca o pupăză = a) a vorbi repede și fără întreruperi. b) a flecări; a fi limbut.
• A bate din pupăză = a vorbi mult; a flecări, a trăncăni.
• Colac peste pupăză sau pupăză peste colac, se spune când peste o pagubă, o nenorocire, o supărare se adaugă o altă pagubă, nenorocire, supărare (și mai mare).

Murighiol

Murighiol

Localitate situată la 38 km de Tulcea, între țărmul de est al Lacului Razim și malul drept al brațului Sfântu Gheorghe. "Murighiol" (Murî-Göl) înseamnă "lacul furnicilor" în turcește. În hărțile mai vechi apare ca o localitate a provinciei Scythia sub denumirea de "Salmorus"(Sararia).

Murighiolul, localitate cu o istorie bogată, care vine încă din antichitate, când actuala vatră a satului era port la Marea Neagra, dar și la vechiul Danubiu, beneficiază de câteva atuuri pe care le au doar câteva localități românesti. În vecinătatea satului se deschide împărăția apelor din Delta Dunării. Lacurile Razelm și Murighiol mărginesc localitatea, iar prin multitudinea de canale se poate pătrunde în zone dintre cele mai sălbatice și pitoresti din Rezervația Biosferei Delta Dunării. Pe lângă peisajul luxuriant specific ținuturilor dintre ape, ce constituie o atracție irezistibilă pentru iubitorii de natură, Murighiolul are avantajul că este accesibil turiștilor ce nu au suficient timp la dispoziție pentru vacanță. 

Obiective turistice

În zonă sunt mai multe obiective ce nu trebuiesc ratate astea fiind :

Situl arheologic Halmyris - Situat la aproximativ 2,5 km est de comuna Murighiol și aproximativ 3 km de Dunăvățul de Jos. 

 Situl arheologic a cunoscut trei mari perioade de locuire:

- getică (sec. IV - I î.Hr.), când a primit numele grecesc Halmyris; 

- romana timpurie (sec. I - III d.Hr.), când a fost construită prima fortificație din piatră, stație a flotei dunărene Classis Flavia Moesica, zid de apărare masiv, cu turnuri și porți, băi romane etc.;

- romana târzie (sec. IV - VII d.Hr.), de când se păstrează spectaculoase monumente de arhitectură militară, civilă și religioasă, remarcabilă fiind bazilica episcopală paleocreștină în cripta căreia au fost descoperite rămășitele primilor martiri dobrogeni: Epictet si Astion.

Săpăturile arheologice din anul 1981 au demonstrat existența unei continuitati de viata din secolul VI I.e.n. până în secolul VI e.n. Începând cu secolul II, pe acest loc se construiește un castru militar care de la sfârșitul secolului III se va transforma într-un important oras înconjurat cu ziduri de aparare, cu 15 tunuri și două porți. Un număr de peste 10 inscripții atestă existența în apropierea castrului a unui sat al corăbierilor (Vicus Classicorum) și a unei importante necropole romane timpurii. În centrul orașului exista o clădire monumentală, probabil reședința comandamentului.

La începutul secolului VII datorită atacurilor avare și slave, viața se stinge treptat în acest post avansat al Imperiului Roman.

Manastirea Halmyris - se află la o distanță de aproximativ 2 km de la ieșirea din localitatea Murighiol, pe drumul pietruit înspre Dunăvățu de Jos, imediat după ruinele cetății Halmyris. Hramul Mânăstirii, Sfinții Mucenici Epictet și Astion (cele mai vechi Sfinte Moaște descoperite la noi în țară, anul 280 d. Hr) se sărbătorește la data de 8 iulie. Cel de-al doilea hram, Sfinții Montanus Preotul și soția sa Maxima se sărbătorește în data de 26 martie.

În prezent, mânăstirea se află în construcție, chiliile fiind finalizate. Ca proiect, biserica urmează să atingă o înălțime de 37 metri și va fi prevăzută cu 5 turle. Ca elemente de noutate: demisolul din piatra (la ora actuala finalizat), turlele bisericii pe spate (nu in fata, asa cum suntem obisnuiti), portrete ale unor personalități bisericești pe pereții exterior .

Complexul lagunar Razim – Sinoe - deasemenea o componentă a rezervatiei, este situat în sudul Deltei Dunării și ocupă o suprafață totală de cca 1145 km2 din care suprafața lacurilor este de 863 km2. Cea mai mare parte a complexului o constituie zona depresionară, initial ocupată de apele maritime și care a fost segmentată ulterior prin formare de cordoane și grinduri.

                La formarea complexului, de peste 1000 de ani, au contribuit atât Dunărea cu depunerile de aluviuni, cât și deplasarea treptată spre est a traseului curenților litorali, pe măsura avansării Deltei. Aceste procese au scos de sub acțiunea directă a mării, tărmul vechiului golf Halmyris și au creat condiții favorabile formării unor noi țărmuri ce au închis complexul Razim - Sinoe. Formarea propriu-zisă a lacurilor a început cu izolarea parțială a lacului Zmeica și lacului Golovița de lacul Grindul Lupilor și totala a lacurilor Tuzla, Nuntasi de Gridul Saele. 

Într-o etapă următoare s-a format grindul Chituc care a izolat partea sudică a lacului Sinoe. În etapa finală s-a definitivat izolarea de mare a complexului prin formarea cordonului litoral dintre grindul Chituc și grindul Perișor.

              În ultimele decenii complexul a suferit transformări foarte mari datorită acțiunii umane. După lucrările hidrotehnice realizate după 1970 complexul lagunar a fost transformat în două unități:

- Unitatea Razim formată din lacurile Razim, Golovița, Zmeica și Babadag cu cele două lacuri componente Tauc și Topraichioi care a fost izolată de influența mării și transformată în rezervor de apă dulce pentru alimentarea sistemelor de irigație amenajate în jurul complexului. Cel mai important lac, Lacul Razim are o suprafață de 415 km2 și o adâncime de maxim 2,8 m. Laguna Razim este legată cu brațul Sfântu Gheorghe prin canalele Dranov și Dunăvăț de unde primește un aport fluvial provenit din Dunăre.

-Unitatea Sinoe formată din lacurile Sinoe, Nuntași și Tuzla care își păstrează legătura cu Marea Neagră printr-un stavilar. Lacul Sinoe are o suprafață de 135 km2 și o adâncime de maxim 1,6 metri.

În perimetrul complexului se găsesc și câteva insule, dintre care cele mai importante sunt insula Popina, insula Bisericuța și insula Grădiștea.

Insula Popina (98 ha) este situată în nordul lacului Razelm, în apropierea amenajărilor piscicole Iazurile și Sarinasuf și a localității Iazurile. De natură calcaroasă, are o suprafață de cca 98 ha și o înălțime maximă de 47 m. În perioada 1948-1994, Insula Popina a fost rezervație naturală, după 1994 devenind zonă strict protejată din Rezervația Biosferei Delta Dunării. Insula, fiind izolată de continent, a putut conserva numeroase specii de plante ierboase specifice stepei dobrogene, caracteristice zonelor stepice, constituind locul de cuibărire a unor păsări dar și habitatul unor reptile și insecte, unele dintre ele destul de periculoase. Aici se întâlnește planta endemică Ornithogalum oreoides precum și una dintre cele mai veninoase specii de păianjen, numit și văduva neagră.

Insula Popina este singurul loc din țara unde găsim lacusta Isophya dobrogensis. În zonele stâncoase de țărm se pot întâlni exemplare de șarpe de apă iar în zonele argiloase câteva perechi de califar alb.

Lacurile Sărătura (75 ha) - rezervație naturală (zoologică), este situată între localitățile Murighiol si Plopu, Lacul Sărătura I - 15 ha, Lacul Sărătura II - 4 ha, Lacul Sărătura III - 56 ha; adâncimea maximă fiind între 0,45-1,12 m, în care există depozite de nămoluri negre sapropelice cu calități terapeutice. Lacul Sărătura I, cu o mineralizare medie de 6,7 g/l, prezintă interes terapeutic. Lacul Sărătura III (Lacul Sărat) este declarat rezervație naturală de interes biologic.

Apele lacurilor Sărătura sunt puternic salinizate de tip cloruro-sulfatic (de unde și denumirea lacului), fiind caracterizate prin marea diversitate a zooplanctonului și fitoplanctonului. Hrana abundentă și variata dar și faptul ca acest lac îngheață greu datorită concentrației ridicate în săruri, face ca Lacul Sărături să cunoască o abundență de păsări tot timpul anului. Aici cuibăresc specii de pescăruși, chira de baltă, piciorongul, rata cu ciuf și prundărașul de sărătură. Lacul Sărături este singurul loc unde se găsesc cele două specii de lebede de vară (Cygnus olor) și lebede de iarnă (Cygnus cygnus) împreună. Tot aici există depozite de nămoluri negre sapropelice cu calități terapeutice.

Lacul Dranov (2170 ha și un volum de 21,7 mil. mc.) este localizat lângă lacul Razelm (Razim): de la Murighiol pe brațul Sf. Gheorghe până la km.45, apoi la dreapta pe canalul Dranov, care duce direct pe lacul Dranov. De la Murighiol, cu mașina până în localitatea Plopul, apoi cu barca pe: Canalul Lipovenilor - Canalul Dunăvăț - Canalul Mustaca, pe marginea incintei Holbina, spre Canalul Dranov și Lacul Dranov. Aici se găsesc specii de pești precum: crap, somn, șalău, biban, caras, roșioară, etc. Lacul este în administrare privată, este permis pescuitul contrataxă. Lacul Dranov și canalele adiacente, ofera peisaje deosebite.

Refugiul Uzlina - Rezervatie naturala (zoologica). Găzduiește una dintre cele mai mari colonii de Ardeide. Aceasta reprezintă un loc de popas important pentru păsările migratoare și de cuibărit pentru califarul alb. Primăvara, se pot întâlni păsări de mlaștină, păsări de pădure: privighetoarea roșcată, etc.

               Pe lângă toate frumusețile ce  pot fi vizitate în preajma Murighiolului , în mijlocul verii , pe 7 iulie mai exact , sunt sărbătoriți Sfinții Epictet și Astion . Aceștia sunt cei mai vechi martiri din țara noastră, atestați de izvoarele aghiografice. Ei au pătimit în anul 290, ca urmare a persecuției lui Dioclețian (284-305). Sfinții Epictet și Astion au primit moartea martirică în cetatea Halmyris, vechea cetate creștină așezată pe malurile Dunării ce se numea în antichitate "Almyra“. Sfântul Epictet era originar din părțile Răsăritului. A primit harul preoției și s-a învrednicit de darul vindecării orbilor, ologilor și a celor demonizați. Sfântul Astion era nepotul senatorului roman Iulian. Se convertește la creștinism în urma întâlnirii cu preotul Epictet și împreună cu acesta ajunge în cetatea Halmyris. Mai târziu și tânărul Astion se învrednicește de darul facerii de minuni, tămăduind un îndrăcit și făcând sănătos pe un om ce căzuse de la înălțime si rămăsese aproape mort.

Bibanul

Bibanul

           Bibanul are un corp robust, solzii mărunți, aspri si bine implantați în tegument. Dinții sunt mărunți și ascuțiți pe ambele maxilare. Pe plăcile operculelor și pe dorsala anterioară acesta prezintă țepi. Pe spate are culoare verde-cenușiu ajungând spre un verde-negricios . Pe flancuri este verde cu reflexe arămii, iar burta este cenușiu alburie, sau chiar galbenă. Corpul prezintă între cinci și nouă dungi verticale mai închise ce coboară de pe spate spre burtă. Înotătoarele ventrale sunt gălbui, iar celelalte sunt roșii.

          Trăiește în apele dulci ca și în cele salmastre. Preferă apele limpezi cu fundul acoperit de vegetație, lin curgătoare, și de aceea îl vom găsi mai mult în lacuri și bălți, însă traiește și în râuri. Un pește lacom ce preferă hrana vie: insecte, larve, râme, vermuși, melci, peștișori, icrele altor pești, hrănindu-se tot timpul anului . În general acesta stă la loc de pândă printre rădăcini, copaci, picioare de pod, ochiurile din stuf etc. Cei mai mici vânează în bancuri între ape, iar cei mai bătrâni vânează spre fund unde trăiesc solitari .
           Bibanul în Delta Dunării nu se sfieste sa nu crească până la greutăți de 1.8kg-2.2kg.
Greutatea medie întâlnită la această specie oscilează între 150g și 300g dar poate depăși ușor  1kg în cazul în care mediul îi permite. În general mărimea peștilor crește direct proporțional cu dimensiunea habitatului și resursele acestuia.
           Pentru pasionații de pescuit este important de știut cum pot fi prinși bibanii, ce tipuri de momeală au success și locurile unde pot fi găsiți cu preponderență . Înainte de toate trebuie spus că pescuitul la biban nu aduce capturi mari, însă fiind un pește răpitor , oferă o sesiune de pescuit intensă. Trecând peste dimensiunile mici ale acestora, bibanul este un pește redutabil, o captură de jumătate de kilogram este un `bătrânel` , el atingând această greutate abia după aproximativ 15 ani.
           Bibanul îl găsim aproape oriunde în Delta Dunării, că stă în anafoare la adâncimi mari, fie la intersecția canalelor, ori la gurile de intrare în bălțile Deltei. Totuși , pentru cei care-și propun capturi mari , uriașii pot fi întotdeauna găsiți acolo unde sunt prădătorii mari, știuci sau șalăi, ei vânează întotdeauna în preajma lor . Comportamentul său este în general agresiv dar variază în funcție de sezon: primăvara  după depunerea icrelor sunt slăbiți, apatici și trag rar, în timpul verii sunt activi mai ales dimineața devreme și seara când îi vedem atacând de-a lungul malurilor, iar  toamna, odată cu răcirea vremii, se strâng în bancuri de vârstă/greutate apropiată și vânează pe toată durata zilei, perioadă în care poți avea parte de cele mai reușite partide. Deasemenea, bibanii nu ne lasă nici în timpul iernii când pot face deliciul unei partide la copcă.
           Pescuitul bibanului cu undița este foarte spectaculos. Se poate folosi o vargă ușoară și lungă, cu fir de 0.18-0.2 mm, cu cârlig nr. 3-8 (8 pentru momeli mici, rame). Se recomandă ca momeala să fie activă (râmă vie agitată, peștișor viu) sau agitată de pescar, bibanul fiind receptiv la tot ce tremură. De reținut că atunci când prindem mai mulți bibani și "toană" se oprește brusc, nu trebuie renunțat ci avut răbdare deoarece cârdurile de bibani revin mereu în același loc.
           Pescuitul cu năluci este foarte atrăgător aducând pescarilor cele mai mari capturi. Lingura va fi armată cu un cârlig triplu; s-a dovedit că nu este necesar să împodobim cârligul cu ciucurei și alte accesorii. Năluca va fi agitată prin mișcări ascensionale și apoi scufundări. Trebuie dovedită prudență la scoaterea bibanului din apă deoarece înotătoarea dorsală deseori ne poate răni. Lupta bibanului este de regulă relativ scurta.
           Bibanul este un pește valoros, cu carne dulce și este foarte mult consumat sub formă de "saramură", fript pe o tablă și apoi pus în apă sărată. Datorită acestor calități, braconajul a condus uneori la depopularea masivă a bibanului în numeroase lacuri și bălți de șes.

           Pentru amatorii de pescuit urez Fir Întins , și pentru pasionații de preparate din pește , o saramură de biban în mod special , Poftă buna !

Sfântu Gheorghe - Delta Dunării

Sfântu Gheorghe 

             Situat la aproximativ 70 de kilometri de Tulcea (în linie dreaptă), Sfântu Gheorghe poartă numele celui mai vechi braţ al Dunării, adăpostind în jur de 1000 de locuitori. Departe de civilizație, în inima apelor, călătorul întâmpină o așezare străjuită de ape, acolo unde Dunărea îmbrățișează Marea Neagră cu brațul Sfântu Gheorghe.  Aici, casele modeste, biserica şi uliţele contrastează din ce în ce mai mult în ultimul timp cu noile facilităţi ale satului devenit încet, încet, staţiune. Campingul, miniportul şi pensiunile luxuriante populează satul, punându-i pe gânduri pe săteni, care nu ştiu ce să aleagă dintre noile oportunităţi care vor veni împreună cu modernizarea localităţii şi autenticitatea Deltei, care rezistă încă în Sfântu Gheorghe.
            Delta Dunarii oferă nenumărate și variate atracții, zona Sfântu Gheorghe fiind una dintre cele mai cunoscute și mai apreciate având acces direct la Marea Neagră. Localitatea a fost atestată în documentele istorice încă din secolul XIV, când dezvoltarea economiei a favorizat creșterea rolului negustorilor italieni de la gurile Dunării. În acea perioadă, genovezii instituie un veritabil monopol în apele Mării Negre, făcând comerț cu peștele de la gurile Dunării. În hârtile de epocă, printre centrele economice puternice de pe teritoriul Dobrogei este menționată și localitatea San Giorgio, Sfântu Gheorghe de astăzi, cum apare pe harta genovezului Visconti, din anul 1318.
           În a doua jumătate a secolului XVIII, războaiele ruso-turce s-au desfășurat și la Gurile Dunării, datorită dorinței Rusiei de a ocupa aceste teritorii. Luptele au distrus ținutul Dobrogei și provocat ruinarea economică a provinciei, iar populația a fost decimată sau împrăștiată.
          Din spusele bătrânilor satul este format în mare parte din refugiați politici neoficiali din Rusia de frica ostirii, pe timpul împărătesei Ecaterina cea Mare, iar locuitorii satului sunt urmași ai acestor refugiați. Colonizarea zonei cu populație de origine slavă s-a facut în mai multe etape.
          Primii refugiați au venit în urma bătăliei de la Poltava din anul 1709, când țarul Rusiei, Petru cel Mare, trece la represalii împotriva celor care au luptat pentru eliberarea Ucrainei. Al doilea mare val de refugiați ajung în zonă după anul 1775 când țarina Ecaterina a II-a desființează oastea ucraineană cu centrul la Zaporijie. Aproximativ 8000 de locuitori ai acestei zone ajung în Delta Dunării, asemănătoare ca peisaj și bogăție piscicolă cu cea natală, a Niprului. Denumirea cazacilor zaporojeni este de haholi, iar limba vorbită este ucraineană amestecată cu multe cuvinte de diferite origini (română, turcă, greacă) în funcție de populațiile cu care au intrat în contact.
           Haholii sunt ortodocși de rit vechi, ce respectă calendarul rusesc. Ucrainenii nu s-au amestecat cu lipovenii, deși limba și obiceiurile li se aseamănă. Nici astăzi haholilor nu le place să fie confundati cu lipovenii.
           Ocupația principală a oamenilor din sat este pescuitul, ce le asigură hrana și principala sursă de venit. Turismul rural a cunoscut în ultimii ani o puternică dezvoltare, ce le aduce sătenilor surse de venit suplimentare pe perioada verii. Turismul se practică atât în gospodăriile localnicilor cât și în pensiuni amenajate. Toate casele asigură cazare și masă, aceasta bazându-se în special pe preparate din pește.
           Datorită vegetaţiei bogate, în zona Sfântu Gheorghe trăieşte şi o populaţie semnificativă de rate sălbatice, una dintre puţinele specii de păsări care pot fi vânate în zonă.
           După toate cele spuse, Sfântu Gheorghe este o variantă perfectă pentru cineva care caută un loc liniştit, departe de sunetul oraşului, departe de tehnologie, un loc unde sentimentul de libertate poate fi trăit la o intensitate puternică.
           Foarte mulţi aleg campingul, căsuţele din lemn şi corturile fiind foarte căutate pentru un sejur în Deltă. Campingul păstrează o arhitectură specifică, fiecare căsuţă fiind construită din lemn, cu un acoperiş din stuf. Un alt avantaj al campingului este poziţionarea sa, acesta aflându-se chiar la marginea satului, fiind spaţiul de cazare cel mai apropiat de locul de vărsare a Dunării în Marea Neagră, acest lucru contând foarte mult pentru pasionații de fotografie, ce pot surprinde unele dintre cel mai frumoase răsarituri de soare văzute vreodată.
           Sfântu Gheorghe atrage deasemenea prin una dintre ultimele plaje sălbatice din România. Cu o întindere de 14 kilometri, plaja adăposteşte, printre cearşafuri și colace, bovinele sătenilor venite să se adape, precum şi o populație de câteva zeci de cai sălbatici care, împreună cu cei din pădurea Letea, sunt ultimii din specia lor în Europa.
           Cel mai mare ţinut mlăştinos al Europei este unic şi prin marea întindere de stufăriş (una dintre cele mai mari din lume), alături de sălcii, papură, ferigi de apă, dar şi o mare populaţie de nuferi, localnicii chiar oferindu-le turiştilor plimbări cu barca numite ‘la nuferi’. În momentul de faţă localitatea Sfântu Gheoghe trece printr-o transformare care ar putea schimba complet modul în care era cunoscută până acum. În ultimii ani, liniştea Deltei este clintită doar cu ocazia Festivalului de Film ‘Anonimul’, proiecţiile de filme desfăşurându-se pe perioada unei săptămani din august

Tradiții si Obiceiuri din zonă  

• Hramul localității – 6 mai – atunci când are loc o slujbă la biserică, gospodinele din localitate pregătesc mâncare, iar după slujbă se întinde o masă mare în curtea bisericii la care participă toți sătenii. În ziua hramului se organizează concursuri de bărci, de cai, de sfoară și de dans. Seara hramului se petrece cu muzica , dans și voie bună.
• Catalaua – de Sfântul Andrei – 30 noiembrie - se leagă de grindă un colac din făină ornat cu bomboane, iar bărbații trebuie să sară și să muște din colac fără a folosi mâinile; pentru cei tineri, cine reușește să muște înseamnă că se însoară în acel an.
• Vecera – în seara zilei de 6 ianuarie, în Ajunul Crăciunului pe stil vechi, se merge cu colaci și cadouri la rudele apropiate: fini, cumetri, frați sau surori mai mari, la toate persoanele pe care le apreciază și respectă.
• Paștele blajinilor (Paștele morților): are loc în ziua de luni, a opta zi după Paște; se merge în cimitir, sătenii organizează masa la mormintele familiilor și se pomenesc morții. După terminarea slujbei, sătenii împart bucate vecinilor. E un ritual important, care prilejuiește revenirea simbolică la vatră a copiilor satului, inclusiv a celor plecați, care locuiesc și muncesc în orașe.
• Crăciunul  pe calendarul vechi – 7 ianuarie – are loc o slujbă la biserică și seara se merge cu colindul.
• Anul Nou  pe calendarul vechi – 14 ianuarie .

Alte atracții din Sfântu Gheorghe

Plaja
În vecinătatea satului se găsește o plajă sălbatică, cu nisipuri fine, ce se întinde de-a lungul țărmului până la Sulina (38 Km). Ca o particularitate, adâncimea mării crește lin, existând o zonă sigură pentru scăldatul copiilor.



Pescuitul
Pentru amatorii de pescuit, zona oferă posibilitatea unor partide de crap, somn, știucă, anghilă, caras, biban, atât în Dunăre, lacuri și canale cât și pescuit marin la chefal, calcan, rechin. Permisele de pescuit sportiv se obțin de la firma ce a concesionat activitatea piscicolă în zonă, de la punctul de lucru din Sfântu Gheorghe.

Trasee turistice pe apă
Turistii se pot bucura de plimbări pe Dunăre, canale și lacuri cu ambarcațiuni specifice zonei: caiucul, lotca sau mahuna, ori pot opta pentru șalupe sau ambarcațiuni rapide.
• Traseul Sulina – Sfântu Gheorghe pe ruta: oraș Sulina, canalele Busurca, Împuțita, cordon litoral – Tătaru, localitatea Sfântu Gheorghe
• Traseul Sulina – Sfântu Gheorghe pe ruta: oraș Sulina, canalele Busurca, Roșu, Împuțita, lac Roșuleț, cherhana Roșuleț, lac Roșu, baza turistică Roșu, lacul Puiu, canal Mocansca, lac Erenciuc, braț Sfântu Gheorghe, localitatea Sfântu Gheorghe
• Tur Sfântu-Gheorghe pe ruta: localitatea Sfântu Gheorghe, canalele Zaton, Buhaz, Palade, Crasnicol, brațul Sfântu Gheorghe, localitatea Sfântu Gheorghe